Șolomana, hoțomana, pe la poarta ei treceam niciodată nu-i vedeam chipul trist sprâneana iute Dumnezeu să mă ajute s-o aud de după gard mormăind din miocard ca un fel de ziua bună între cei ce se adună rătăciți în cimitir după lobodă și știr al cui ești minune mare Șolomana strigă tare de pe prispa humuită botezată în aghiazma sus în ceruri plămădită sunt aș vrea să-ți spun matale un copil de trei parale și am casa mai la vale nu contează cum mă cheamă dar contează că am mamă pe femeia după care tatăl meu a plâns de dor de credeam că am să mor așteptând în rai să-mi vină rândul să mă nasc pe prispa întâlnirii lor în lumea unde grâul fericirii stă alături de neghină fă-te-`ncoa să stăm o țâră la taifas în bătătură aș intra că tare-mi place să învăț cum se desface firu-n patru cu-n străin a cărui casă are-n curte iarbă deasă și-o grădină cu de toate care cresc nemângâiate dar nu-i timp merg la lăstar am acolo un altar la o umbră de stejar și mă-nchin în el la însuși Creatorul să-mi dea har întuneric de lumină adevărul de minciună bucuria de tristețe să separ bine om cu gânduri rare înțeleg și am răbdare mergi acum pe drumul tău și să te ferești de rău când mai treci să bați în poartă să te-nvăț cum poate omul din puțin să-și facă soartă.