NU SUNTEM SINGURI ÎN UNIVERS

Un om se naște într-o zi oarecare. Cenușie sau plină de culoare. Strecurată prin coada unei comete sau limpede ca o dimineață botezată de o ploaie izvorâtă din răstignirile nopții. La ce bun să ne chinuim mintea cu astfel de gânduri? Ar însemna să chemăm timpul la taifas, oprindu-l din scurgerea lui cu temeiuri necunoscute. Și să-i spunem: ”Iată, prietene, astfel arată lumea când nu mai contează zarva secundelor tale. Surâsul și-a găsit, în sfârșit, izvorul în mângâierea neprihănită a razelor soarelui. Închipuirea are libertatea deplină de a se amesteca cu relieful obiectelor din lumea reală. În acest fel, privirea atentă capătă înțelesuri noi, nebănuite într-o lume care a uitat cu totul de neasemuitele frumuseți ale închipuirii”. Omul și oamenii. Omul și Dumnezeu. Omul și nemărginirea. Omul și clipa. Omul și gândurile lui, necontenite și felurit înșurubate în spuma orizontului. 
Pe când era încă viu, Răducan Stanciu țesea pânza destinului său din mirarea necontenită a duhului și neodihna apăsată a brațelor. Privirea mea decupa din fiecare apariție a lui Răducan Stanciu clipa în care brațele lui, oscilând între încântare și lehamite simulată, îl făceau martor pe Dumnezeu la descoperirile lui neașteptate. “Cum adică, Domnule, nu suntem singuri în univers?”. “Trebuie să recunosc, nu m-am gândit. Credeam că marginile universului există și sunt asemenea unei ape în care cei fără ocupație se pot bălăci în voie.”  Apoi, lin, zâmbetul lui se așternea peste cămașa spuselor, ca o ceară care încerca să delimiteze zgomotul uriaș al satului de nevoia de intimitate a sufletului său, prins din urmă de avalanșa închipuirilor lui simple. Femeia lui, înconvoiată sub apăsarea grijilor cotidiene, întruchipa muțenia absolută când el încerca, fără să știe, să încropească un fel de sistem filozofic, ajustat la anvergura peregrinărilor lui. Carul cu fân, tras de boi, se oprise în pantă. Sprijinit în furcă, cu chipul cutreierat de umbre neașteptate, Răducan Stanciu își îndemnă blând dobitoacele să iasă din repaosul ocazionat de întâlnirea lui cu mine. Eram copil. Dând curs unui automatism îndelung exersat îl salutasem, grăbindu-mă să ies din raza lui vizuală. Hodoronc-tronc, omul a oprit carul cu boi și s-a apucat să tăifăsuiască cu mine, ca și când avea în fața lui pe unul dintre cei mai importanți oameni ai planetei. Eu și el. Adică, suficient pentru a avea ce spune despre muzica trecerii omului prin viață. O muzică care se lasă anevoie pusă pe note, iar odată înțeleasă deschide larg porțile închipuirii, făcând-l pe om să râdă și să plângă, fără sfială, cu aceeași seninătate cu care rândunelele se bucură de cuiburile lor efemere și de miracolul zborului printre surprizele văzduhului. Ce om, acest Răducan Stanciu! Părea la fel cu ceilalți, dar nu era. Când deschidea gura, universul lua aminte, bâzâind în urechile mele asurzitor, făcând să dispară însemnătatea obișnuită a fleacurilor. În timp ce dorința mea de a nu fi băgat în seamă când mă întâlneam cu el se revărsa în țărâna neadormită a uliței, despărțirea de el se asocia, în mod neobișnuit, cu o tristețe subterană, al cărei înțeles nu venise vremea să-l dibuiesc, încă. Pe umerii mei încă nu se așezau trilurile păsărilor călătoare. Aceste triluri îmi încălzeau sufletul și mă umpleau de nerăbdarea de a mă bucura de frumusețea trecătoare a clipelor, simțind, undeva adânc în mine și tocmai de aceea neclar, că va veni o vreme când ochii vor ajunge sclavii unui alt fel de înțelepciune. Înțelepciunea de a vedea cu ochii minții. O înțelepciune care nu lasă urme adânci în sufletul omului. O înțelepciune care deschide larg, în sufletul omului, porțile pe care pot intra tristețea, nemulțumirea și setea de infinit în cele mai neașteptate forme de exprimare.

2 comentarii la „NU SUNTEM SINGURI ÎN UNIVERS”

  1. Draga Dorine,
    Am citit, intai pe nerasuflate, apoi cu multa atetie si interes, filozofia intalnirii copilului Dorin( Emnil) cu omul din popor simplu si modest Răducan Stanciu (Neculae Chibritaru). Sunt multe de spus, mi-ar trebui un sac de cuvinte fara fund, Ma multumesc sa-ti amintesc un citat: „Omul modest este de multe ori admirat, dacă oamenii știu vreodată despre el”. -Edgar Howe- ..
    Cu dl. g-ral Tache as putea vorbi aici, pe blogul tau, dar numai cu aprobarea ta.
    Ma binedispune cand ma intalnesc mai ales seara cu scrierile tale!
    PS- Cu multa bucurie te anunt ca in data de 10 iul. 2021 a venit pe lume nepotelul Calin Reghina – singurul urmas al numelui meu.
    Cu drag si respect,
    Emil.

    1. Mai întâi, Preafericitule, să-ți trăiască nepoțelul și să-ți semene cât de cât!
      Nu știam că Tache este general. Să-i fie de bine!
      Blogul nu este conceput să permită discuții unu-la-unu.
      Să vedem dacă este interesat să viziteze blogul și să îți transmită vreun gând…aruncat în eter dar vânat de tine.
      Mă bucur pentru starea ta sufletească.

      Toate bune!

      D.Bocu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *