Am fost sămânța ce-a căzut în cel mai bun din tine lut nemărginire după care am tot umblat și iată, astăzi, încep să cred că m-am pierdut. Mi-e dor de ușa către timpul în care eu am fost născut să dau din aripile firii zâmbind contrastelor din mine și chiar plângând atunci când clipa lovea în eul meu hirsut. Am fost desculț prin praf de uliți și prin furtunile de vară ca o nălucă am trecut mereu mă întorceam acasă mânat de forța care-l leagă pe om de primul azimut. Acum când însuși adevărul prin purgatoriu e trecut mă uit cu milă la deriva mileniilor de spectacol în care insul oscilează între puțin și absolut.
Buna, Dorin,
M-am bucurat sa gasesc azi o poezie care mi-a placut foarte mult. Nostalgia ta pentru inceputuri, pentru lumea aceea curata este molipsitoare. Am, la un clik distanta blogul tau si-mi vine usor sa-l deschid imediat si sa citesc , fara „aglomerarea” de pe facebook ci aproape ca si cand as tine in mana o carte. Pot sa aleg poezia cea noua sau daca nu este inca, pot sa recitesc alta. Personajele tale (gen Solomana, omul pe bicicleta sau altii ) sunt chiar figuri din sat sau le creezi tu ca suport pentru a filozofa ? Cred ca au existat sau inca exista iar tu ai reusit perfect sa prinzi esentialul apoi sa-ti urmezi ideea care te domina .
Nu trebuie sa-mi raspunzi neaparat !
Cu bine,
Cecilia
Nu trebuie, dar răspund.
Șolomana este, fizic vorbind, un personaj real. Ideatic, am încărcat-o eu cu virtuți imaginare. Reală era și căsuța ei, emblematică pentru simplitate și mirific.
Omul pe bicicletă l-am reconstituit inspirat din ceea ce am văzut de mai multe ori, dar tușa definitorie a venit de la nostalgia mea după vremurile care nu mai sunt.
Cam așa stau lucrurile.
Toate bune!
D.B.