Foaie albă de caiet, când te văd mi-aduc aminte cum priveam, învins, spre tine încercând să fiu poet. Chiar și-acum la bătrânețe stai în calea mea, tăcută, tu nu ești decât o poartă către zâmbet și tristețe. Anevoie, te-ai deschis și pornind la pas prin tine am văzut că din cuvinte omul născocește vis. Este scris în praf și-n stele să nu fim aici în veci și sperăm să fim aiurea nemuririi santinele. Ooo! E greu pe timp de pace să fii vesel și-nțelept iar când apele dau buzna și de-ai vrea, nu ai ce face. Viața este o plimbare prin deșertul nemuririi cât ne este călăuză lacrima de lumânare. Multă lume-am supărat când mânat de gânduri grele nu am râs deși pe uliți veșnicia a-nserat. Multă vreme am umblat după steaua fără nume dor de sălcii, primăvara, sufletul mi-a sfâșiat. Salcia, de vrei să-ți spună ce te-așteaptă, om umblat, trebuie să vezi în zare chiciurile cum se-adună. Și-ntr-o zi în care clipa se va frânge de vre-un hat vei scânci de supărare că ți-ai rupt în van aripa. Te vor plânge obosiți cei ce sunt pe metereze și-ți vor reseta surâsul cei deja blagosloviți.