Dorin Bocu – NOSTALGIA ABSOLUTULUI

Respiram frumusetile lumii

pentru ca inima mea era un fel de castel

in care aveau adapost

orhideele si ciulinii.

Pentru surasul tau,

Cel ce esti calea catre bucuria de o clipa,

pot renunta la cuvinte.

Cand voi fi trist,

amintirea surasului tau

va mangaia tacerea

in care mugurii

duc invierea din crang inainte.

Tatal meu a fost fierar.

Se trezea in miez de noapte,

aprindea un felinar

si lua din vatra sobei

patru, cinci taciuni de jar,

sa-si aprinda-n fierarie

foc de mega-faurar.

Pana-n zori facea potcoave,

pentru vite,

ostenite,

pentru cai

semeti sau galesi

si cand pronia cereasca o cerea

facea potcoave

chiar si pentru un tantar.

Toate astea se-ntamplara

intr-un veac desprins de oistea

sensului originar.

Eu treceam tacut

prin miezul unui alt cuaternar.

Iar in mine nemurirea

incerca sa dea lastar.

Ani si clipe isi croira

in fiinta mea hotar.

Azi cand soarele apune

nici un epsilon nu stinge

dorul meu de cel pe care

zeii l-au dorit  fierar.

Nu ma mai satur stand la geam,

privind cum fulgii mari de nea

cad lenesi peste valea mea.

N-a mai ramas in mine suparare si nici dor.

In clipa asta as putea

sa dau din aripile mintii

si catre alte lumi sa zbor.

Singur si nemuritor

in univers?

Sau

asemenea frunzelor de nuc

care se vestejesc la prima bruma?

In ce punct al universului

as fi impacat

cu singuratatea si nemurirea mea?

Marile echilibre,

fundamentele cunoasterii,

sensul peregrinarilor omului

prin cotloanele neastamparate ale istoriei

sau amintirea lucrurilor neinsemnate

in care mi-am lasat sufletul sa germineze

utopii,

dumnezei,

megaconcepte,

si stavilare in calea necunoascutului?

Oricare ar fi drumul ales,

nu voi fi niciodata mai intelept decat punctul.

Tatalui Ceresc infinit omagiu

de la cel care a invatat tarziu

ce este adevarata umilinta.

Poate mai este drum lung

pana cand voi sti sa port camasa umilintei.

Dar,

cat timp mai am ochii deschisi

macar stiu ce departe sunt

de lumina de dincolo de ratiunea limitata.

Era genul de om

care stia mai multe decat cei de-o seama cu el.

De aceea,

cuvantul lui era ca o apa care curgea domol

pe sub salciile plangatoare ale adolescentei mele.

Multe din cararile importante ale destinului meu

au fost batatorite de el.

Ironiile lui au fost intodeauna bine primite de sufletul meu.

Autoironiile lui,

mereu la granita dintre suras si plans.

Am stiut mereu ca  are alte vise decat mine.

Eu voi muri

privind la chipul vesnic neinteles al departarilor.

El a murit

zambind obosit numeroaselor fete si promisiuni

ale momentului.

Timpul zboara.

Intr-o zi,

doar cu zambetul pe buze,

spre apus de vom privi,

ne vom intreba,

retoric,

pentru ce exista stele,

pentru ce exista suflet,

pentru ce,

in loc de zero,

infinitul se intinde

peste taina lui a fi.

Ceea ce are lacas

in aburul departarilor,

se poate vedea

doar folosind lumina credintei.

Demiurgul

contempla creatia lui

tinand sub obroc intelept

sentimentele.

Cel plasmuit din tarana eternitatii

va fi inghitit

de falcile iuti ale clipei

de nu va gasi  in sine

aripi de soim

care sa-l poarte

spre lumea credintei.

Doamne,

pentru ca stiu sa ascult,

te rog,

spune-mi ce vrei.

Tu esti inceputul si sfarsitul

in fiece punct al universului.

Iar eu sunt muzica

care poate umple paharul singuratatii tale de o clipa.

Smerindu-ma

si preamarindu-Te,

astept cuvantul tau de indreptare.

Spre o mai buna intelegere

a celor ce-au fost,

sunt

si vor fi de la Tine.

Si de nu-ti va aduce mangaiere cuvantul meu,

sa ma certi, Doamne!

Singur fiind cu-ale mele,

ma pot rataci

si pot adormi.

increzut,

in gradina nimicului.

Să fie timpul

doar o uliţă pe care

se scurg

ideile curente în uitare

iar punctul

să ne fie

pulberea din care

îşi construiesc savanţii

sisteme arbitrare?

Să fie gândul

doar un semn în care

se-aude dimineaţa

foşnind de nerăbdare

iar punctul

să ne fie

pulberea din care

apusul se întrupă

aici şi-n depărtare?

Să fie zarea

doar o vorbă pentru care

am cercetat

adesea

surâsul unor clipe

plângând şoptit

pe dealuri

iar punctul

să ne fie

pulberea din care

ne adunăm puterea

de-a rupe timp

din soare?

Cu fruntea plecata pana la pamant

iti cer indurare

Creatorule

Eu

cel ce a inceput prea tarziu sa vada

dincolo de stanoaga sinelui.

In sufletul meu

s-au amestecat toate evidentele

astfel incat ceea ce altadata era simplu

si putea fi amanat

astazi este trist

urgent si foarte complicat.

Nu mai am timp sa zambesc.

Reperele de altadata au fost smulse din pamantul rabdator

si aruncate in calea apelor buldozer ale timpului.

Doar buruienile mai sunt sanatoase

gurese

si neclintite in fata istoriei.

 

Sufletul omului

orbecaind in calea furtunilor

privind pe furis la spectacolul lumii

fara bariere de spatiu si timp

mereu aplecat asupra lucrurilor neinsemnate

unele avand radacini adanci

in vechile plasmuiri ale eternitatii

altele asemenea frunzelor care mor

de singuratate

nu exista popas pentru cel care a uitat

cuvintele parintilor

si bucuria de a privi chipul inveselit al diminetilor.

Cuvintele sunt de la Dumnezeu.

Vorbele tin de metabolismul omului.

Cuvintele au intindere si sfiala

in alcatuirea lor multimilenara.

Vorbele sunt ca niste sabii

pe care omul le foloseste

pentru a reteza

ceea ce intelege el din clipa.

Cuvintele cutreiera vesnicia

in timp ce vorbele

nu inteleg nimic din spovedania infinitului.

Intr-o lume care a uitat de sine, marsaluind buimaca printre creatiile ei, nascute doar pentru a da glas eului saracit al individului, praful si pulberea uitarii se astern pe lucrurile si gandurile care conteaza: pomul inflorit sau incarcat de rod, zambetul care lumineaza singuratatea unui om, curajul de a te privi prin ochii altora, teama de minciuna si intunericul care isi are salasul in clipa. Nu se cuvine sa fim tristi numai pentru ca niste indivizi s-au uitat la gandurile noastre cu ochelari de cal. Atunci cand omenirea a uitat de sine, aura individului abia se mai zareste, chiar si atunci cand acesta goneste pe un armasar inaripat catre paradisul zdrentuit din inchipuirea lui ofilita.

Nu cred ca electronii se gandesc la Dumnezeu

in timp ce gonesc pe orbita atomului gazda

asemenea unui caine care se invarte in jurul cozii

nici omul nu este mai intelept decat electronii

cu o mana se inchina sfintilor rastigniti in icoanele

singuratatii lui

si cu cealalta deseneaza portretul fericirii de o clipa

in tot acest timp

cuvantul este silit sa priveasca cavalcada anotimpurilor

si rareori

este folosit pentru a da aripi

intamplarilor al caror sens pare a fi o promisiune

care se pierde in nepasarea orizontului.

 

 

Unde sunt cuvintele

in care se pot odihni

vechile amintiri

sau chiar povestea lumii,

ca un rau subteran

care curge

dincolo de bunavointa noastra,

slefuind

zaplazurile firii omului,

aspirant

la impacarea cu vesnicia.

Am fost

un cantec nerostit

sub cerul

impanzit cu stele.

In ziua-n care

am murit

n-a lacrimat

niciuna

dintre ele.

Am fost un punct

din mult visatul infinit

si n-am stiut

sa ma inalt

deasupra

gandurilor mele.

Acum

ma uit la eul meu

de toate sevele golit

si plang,

zambind,

singuratatii

lui Dumnezeu,

ce ne priveste

prin telescopul lui vrajit.

Doamne,

cel ce stai ascuns in labirintul infinitului,

ajuta-ma

sa ma smulg din intunericul renuntarii.

Ma simt

ca o fantana care a secat

desi era la umbra padurii.

Zambetul meu este

mai degraba o forma usoara de scancet.

Amintiriea vremurilor in care aveam putine ganduri

ma apasa.

Nu mai am timp sa invat

sa ma uit la mine cu detasare.

Atunci cand

chiar si nimicul mi se pare a fi impotriva-mi

nu mai stiu daca sa te chem

sau sa plec pur si simplu

catre marginile nestatornice ale orizontului.

Lasa-ti gandul

sa zambeasca

cat mai este gaz

in lampa

serilor,

dumnezeiasca.

Fost-am ras

acum sunt plansul.

Fost-am multi

acum sunt insul.

Prispa dorului,

uitata,

a murit

sau poate doarme

printre ierburi

suparata.

Scoala-te

ma-ndeamna norii

si-amintirile ce zboara

a neliniste

prin clipa

polimorfa si hoinara.

Si sa lasi sa-ti umble pasii

cand la deal

si cand la vale

daca vrei

sa uiti de clipa

si povara dumisale.

Uiuiu

si ce-as mai zice

un cuvant zurliu

s-auda

insusi Domnul,

sa se-ndure

de prostia mea sa rada.

Omule,

rasuna satul

de singuratatea-n care

iti eliberezi oftatul.

Trage plapuma pe tine

sa n-auzi cum plange cerul

sa nu vezi cum trece luna

si nu-s ochi

sa o mangaie

cu nevoia lor de spatii,

ultra,

mega

si afine.

Ar trebui ca sufletul meu sa se bucure de sosirea primaverii. Corvezile la care am consimtit, din trufie, din prostie, din obisnuinta sau din milă, rod, clipa de clipa, temelia pe care as putea inalta imn bucuriei. Bucuria de a fi, independent de placerea de a avea. Revenind la mai vechea poveste a ecuaţiei fericirii, se pare ca “a fi” este un adversar incomod pentru “a avea”. Toate supararile noastre sunt simple extensii ale conflictului dintre a fi si a avea. „A fi” are nevoie de spatii fara frontiere. „A avea” are nevoie de falsa intimitate pe care ti-o dau proprietatile, dobandite sau mostenite, inerent marginite din punct de vedere al continutului si al formei. Adevarata hrana a sufletului este libertatea de a zbura, asemenea vulturilor, pe deasupra marilor splendori ale creaţiei. Intoarcerea la cuib nu trebuie sa fie motiv de sfada, ci prilej de impartasire a senzatiilor incercate in zborul, neingradit, pe deasupra canioanelor eternitatii. Zborul in doi, ca si cand ai fi unul, iata expresia maximala a fericirii pentru conditia umana. Turpitudinile cotidiene, pe care ne inaltam cotetele, invers proportionale cu lipsa de intelepciune, omoara sistematic in noi bucuria de a fi. Sufletul exista pentru a fi. Trupul este o goana nesfarsita dupa a avea cat mai mult. Trupul ar trebui sa fie cel mai onest prieten al sufletului. Discordia dintre cele doua parti ale omului va disparea in ziua in care vom invata sa facem din fiecare zi o sarbatoare, in care celebram izbânzile noastre, neînsemnate dar necontenite , in lupta cu noi insine. Mi-e dor de putinele zile in care am uitat de mine insumi si m-am simţit, cu adevarat, o parte importanta a universului.

De sarbatori

chiar si ceata era altfel

avea mister

si un fel de mirare se injgheba in sufletul meu

atunci cand ceata se pravalea in chiciura

nu va mai spun

placerea de a privi metamorfozele aburului

din atmosfera era ca o platosa

prin care nu trecea frigul

mai trogloditilor

mai mergeti si pe la casele voastre

ca m-am saturat de harmalaia voastra

auzeam din cand in cand

interpelarile lui Raducan Constantinescu

stafidit sufleteste

dupa ce reforma agrara l-a deposedat

de bogatia lui principala

pamantul

intamplare care se pare ca il macina in interior

fara intrerupere

asa de cufundat in sine parea

chiar si atunci cand pornea in susul satului

pentru implinirea vointei nestramutate a zeilor

care zei fratele meu

noi am fost parasiti de al de sus

in vremurile imemoriale

cand am ales fantanile cu cumpana

in locul inteligentei si pragmatismului

adica am ales sa traim ca o colonie de prigorii

in care agitatia nu reuseste sa fie niciodata

intelepciune colectiva

astfel ca surparea rosturilor

nu are efecte comparabile cu marile incendii sau inundatii

totul pare a fi in slujba opririi scurgerii timpului

de aceea ninsorile erau atat de calme

si le primeam cu chiote inabusite

nu care cumva sa se afle in colonie de bucuria mea

fara temei dupa parerea batranilor satului

cum sa va spun eu mai exact de atat

istoria nu fusese alungata cu totul

din curtile neoranduite ale oamenilor

iar sangele anotimpurilor

pulsa neauzit in melancolia care punea stapanire

pe ulita satului

de sarbatori.

Doamne,

recunosc,

am fost invins de vorbele mele.

Am ramas prea mult in urma lor.

Oamenii nu mai au rabdare

sa se uite in ochii mei.

„Tu ai spus cuvantul acesta?”- ma va intreba

Dumnezeu

la judecata de apoi.

„Da, imensitatea voastra, eu l-am zis

pentru ca eram slab si nu mai vedeam stelele

ca altadata.

L-am slobozit catre marginile universului,

stiind ca

nici o farama din eternitatea ta nu se va clinti.

Dar, cei care au uitat care le este locul

au strigat la mine:

„Cine te crezi tu

sa ne spui noua altceva decat suntem pregatiti

sa auzim?”

Merg

si-as vrea

sa nu privesc.

Vad

si-as vrea

sa-ntineresc.

Stiu

si-as vrea

sa pot uita.

Am

si-as vrea

sa stiu urca.

Cad

si-as vrea

sa-ti spun ceva.

Mor

si-as vrea

sa fiu o stea.

…Erai acolo si n-ai spus

ca timpul vietii ti s-a dus

in nopti geroase si ninsori

si-n cantec de privighetori.

In pas mocnit de primavara

incepe gandul sa ma doara.

In alb si negru timpul moare

infasurandu-se-n uitare

n-au mai ramas din vechea lume

decat apusuri fara nume

si ulita-i aproape moarta

caci nu mai stai zambind

la poarta.

Oamenii sunt asemenea vulturilor.

Iubesc singuratatea pentru ca ea

le amplifica sinele.

Iubesc si forfota altor vietuitoare

pentru ca ea

le adulmeca sinele.

Inchipuiti-va

omul adulmecat de alti oameni.

Drumul catre omenire incepe sa prinda contur.

Omenirea o turma de bizoni care

se fereste din calea apelor.

Cei slabi in cele din urma vor fi

inghititi de ape.

Cei tari vor mai pluti

o vreme pe luciul eternitatii.

Apoi nimic nu mai conteaza

din ceea ce a fost candva un pact cu orizontul.

Multe sunt lucrurile pe care

nu le stim la inceputul calatoriei

si nici mai tarziu cand ne obisnuim cu libertatea

cuvantului

risipind timp si carizma

despicand firul intelepciunii in patru

in timp ce vulturii care strajuiesc absolutul

ni se par a fi trimisii lui Dumnezeu

in imparatia celor

care uita si sunt uitati

pentru ca somnul lor sa nu mai poata

simti adierea departarilor.

Sa fac un salt in timpul care vine

de nicaieri caci totul este ca o apa fara alte margini

decat chemarea lumilor straine

si cu-i sa-i spun dureri de am atunci cand umblu obosit

prin codrii cenusii din vasta mea visare

zapezi si uliti din trecut aud mereu plangand si singur este

gandul meu printre cuvinte  daltuite-n asteptare

apocalipselor le spun sa nu mai bata-n poarta casei mele

s-au adunat prea multe semne si primavara nu mai poate fi prilej

de bucurie cand pe dealuri berzele recita

poeme inmuiate in parfum de stele.

Liber sunt cand scriu si

gandul umbla trist prin colbul zarii

au murit de mult ciulinii de pe

malul stramb al apei unde ma luptam cu lenea botezandu-mi

saracia in izvoarele visarii

timpul a intrat la apa si ma simt inclus

in zborul catre marea

nemiscare

vad si-as vrea sa tac de-a pururi cand aud cum striga

unii la marunta mea lucrare

eu nu plang si nu ma-nfurii

dorm cu tampla rezemata de speranta

invierii

cine stie daca trupul va mai tine legatura

multa vreme

cu lumina care si-a gasit salasul in taramul adierii.