Sagetam orizontul
Aerul
se furisa zambind
in sufletul meu.
In mutenia zarilor
era timp din belsug.
Auzeam primavara
urnindu-si sevele
in trunchiuri si muguri de salcie.
Berzele
umblau ca niste copii uitati de parinti
pe razoarele eternitatii.
Dincolo de barierea necunoscutului
simteam ca exista un drum
care ma duce
in cele din urma
nicaieri.
Pasii
ma purtau obositi
la granita dintre pamantul strain
si putinele mele cuvinte.
Amurgul
injgheba cuib singuratatii
in sufletul meu.
Comete si ingeri
semanau miracolul vietii
in pulberea amortita a clipei.
Invatam nemurirea si zborul
umbland prin noroaiele vremii
tacut.
Sagetam orizontul,
fatala eroare sa cred doar in ziua de maine
cand sufletul trage mereu
spre al sau
relativ inceput.
Uitand…
Doar o realitate trista.
Nu stiu daca ati vazut o ciocanitoare
cautand insecte la inceput de primavara.
Daca da,
ati inteles ca omul nu trebuie sa fie
asemenea unei cartite
care aduna morcovii din gradina
in galeriile ei subterane.
Nu poate fi simplitate
si fericire
acolo unde gandul nu conteneste
sa se ingrijeasca de lucruri si de inchipuiri.
Uitand de frumusetea diminetilor insorite.
Uitand de magia inserarilor
pe o prispa scaldata in parfumul orizontului.
Uitand de zborul netulburat al vulturilor
pe deasupra canioanelor intortocheate
ale istoriei.
Piscurile stralucitoare ale eternitatii…
Nu mai stiu incotro merg.
Apele au ramas fara maluri.
Imi doresc sa am puterea
de a urca pe muntele indurarii
si sa ma uit cu aceeasi privire incapatoare
la cel ce aude si nu vrea
dar si la surdul care se bucura
de efectele tamaduitoare ale tacerii.
Ar trebui sa-mi golesc sufletul
de asa-zisele mele motive de amaraciune
si sa invat sa ma uit la cuvinte cu ingaduinta.
Cum ar putea ele sa incapa
suferinta dinainte de inviere
darmite piscurile stralucitoare ale eternitatii!?
Surâsul mamei
Îmi amintesc
surâsul mamei,
obosit,
când ne-adunam
la asfinţit
pe prispa casei
să ne umplem
privirile de infinit.
Iar mai târziu
priveam
puzderia de stele
şi luna,
ca o zână tristă,
târându-şi umbra
printre ele.
Pe uliţi
carele treceau,
cântând din talere,
voioase,
de câte ori se poticneau
în gropile maiestuoase.
Eram cuprins de încântare.
Murise timpul
pentru-o clipă
pe prispa noastră efemeră
şi-n zarea ce părea clădită
din scânteieri nemuritoare.
Îmi amintesc
surâsul mamei,
umbrit de teama de uitare
dar
încă viu
şi plin de seve
din care ochii mei
luară
neliniştea,
din ea să-şi facă
irepetabilă lucrare.
N-a trecut un veac prin mine
Alta data
printre stele
alta lume
pentru care
eu am fost
un gand in calea
tatalui si mamei mele.
Timpul
se foia agale
lutul imi era prieten
si la greu
dar mai cu seama
cand visam
ca sunt sinteza
nemuririi dumisale.
Viscole
de basm
murira
chiciuri
s-au pierdut
in ceata
primaverile
bolnave
tot mai triste
revenira.
N-a trecut
un veac
prin mine
si din ce-am vazut
in stele
reci
si mute
cred ca omul
s-a indepartat
de sine.
Posomorata zi…
Posomorata zi
pe dealuri
aud cum plange liliacul
si randunicile se roaga
sa mai apuce zi cu soare
de zbenguiala pe la stresini
uitand ce trist ne este veacul.
Abia acum
cand tineretea
s-a-mprastiat ca fumu-n zare
am inteles ca fericirea
in fiecare zi isi face
din cele simple si curate
un cuib din ganduri solitare.
Si uite cum
ramanem singuri
afara ploua si-i racoare
ne tot pandesc prin cranguri lupii
caci am uitat ca viata este
prin inviere sarbatoare.
Cararile fara hat ale destinului…
Parintilor celui care a fost Timotei Centea
Timpul vindeca ranile sufletesti,
la suprafata.
In adancuri,
ramane
focul nestins al amintirilor,
care,
in loc sa incalzeasca
starneste fiori,
de parca am umbla imbracati subtire
pe cararile fara hat
ale destinului.
Aolica…
Aolica
maica mea
toate trec
si-n urma lor
se aduna numai dor
de inchipuita zare
si de lumea care moare
invelita in uitare
Aolica
tatal meu
suparat pe Dumnezeu
ai plecat
si m-ai uitat
si in curtea ta-n tacere
tot ce-a fost s-a daramat
Aolica
fratioare
pasul tau trecea pe uliti
ca un dans de randunica
si cantai de parca-n zare
cugetau asupra clipei
stoluri de privighetoare
Aolica
zei si sfinti
gandurile ma apasa
nici nu stiu
si nici nu-mi pasa
de ascunsa voastra casa
stau in curtea parasita
si de voi
si de speranta
de a da lastar din care
plansul sa-si inceapa ziua
cu o veselie mare.
Cine sunt eu sa ma plang la usa cortului tau?…
Cu ce drept
Doamne
ai uitat de sufletul meu
mai bine tac
si las apele sa curga
necercetate
ca si cand ar avea ele un gand anume
nici vesel nici trist
sa nu-mi spui ca zero nu este departe de infinit
sa nu indraznesti sa-mi ceri
sa ma bucur de aceasta intamplare
sa ma lasi singur
caci mi-am pierdut un umar
un brat
o parte din inima
si un ochi
de fapt
nici nu mai am nevoie sa vad
adanc
sau departe
ma invart si eu prin curtea parasita a parintilor mei
si ma intreb
cum au ajuns toate asa darapanate
si parasite
la ce bun sa fie omul viu
daca amintirile nu mai au adapost
unde mi-a fost capul cand am plecat
din satul meu
crezand ca te voi intalni in desert
sa-mi spui
de ce m-am nascut intr-o astfel de lume
daca nu mi-ai lasat timp
sa inteleg toate intamplarile acestea complicate
ca niste stanci
din care anotimpurile rup halci
schimonosindu-le aparenta eternitate
mai bine tac
si las apele sa curga
am ramas fara zambetul lui
si mi-e greu sa tin ochii deschisi
mai bine muream eu
si poate m-ai fi primit
in adapostul tau
atemporal si viu
te-as fi rugat
sa ai grija de fiul meu
numele lui iti este cunoscut
din Epistola intaia catre Timotei a Sfantului Apostol Pavel
…cine sunt eu sa ma plang
la usa cortului tau?
Solomon…
Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară,
doi iezi care pasc printre crini.
Magnifica marturisire a gandurilor.
Chiar daca marturisitorul a fost, zice-se, Solomon,
peste care veacurile
au asternut
covorul intins si indaratnic al uitarii.
Cartea Cantarilor este inca vie.
Solomon este,
ca tot omul,
in lumea umbrelor.
Cu intelepciunea si cu bogatia lui cu tot.
M-am uitat cu luare aminte
la toate lucrările care se fac sub soare şi iată:
totul este deşertăciune şi vânare de vânt.
Acelasi Solomon,
spunand despre sine ca este Eclesiastul,
cugetand,
dezamagit,
la prapastia dintre aspiratiile omului
si aspra judecata a vesniciei.
Caci ce altceva decat vesnicie este Domnul?
Oricata intelepciune se spune ca a avut Solomon,
s-a ratacit de indemnurile celui care i-a dat-o
si nu a mai gasit drumul catre casa Domnului.
A trait cu adevarat in cortul singuratatii,
desi in jurul lui au fost mereu, din belsug,
samburii fericirii.
Zbuciumul spiralat al timpului
Nu ai nevoie de telescop
daca vrei sa vezi stele cazand din cer.
Iti trebuie insa curaj
pentru a imbratisa ceea ce stii ca este frumos
si te poate purta
departe de temnita obisnuintelor.
Ai ramas fara aripi.
Este vorba de acele aripi
care te ajutau sa visezi cu ochii deschisi.
Privirea ta era nemultumita
de alternanta implacabila a intamplarilor
si de caderea intunericului
ca o cortina neinduplecata
peste clipa marunta de fericire a gandului.
Nu te mai pedepsi singur.
Intre tine si gandurile tale
a inceput o prietenie
care te va ajuta sa intelegi
de ce eternitatea nu are nici o legatura
cu zbuciumul spiralat al timpului.
Umarul meu obosit
Nu sunt
firul de iarba de sub talpile tale
si nici roua
care sfinteste veselia diminetilor.
Nu inteleg
de ce oamenii l-au rastignit
tocmai pe cel care nu a cazut in pacat
cand a fost ispitit.
Inca mai sper
ca Tu,
Cel inviat,
din ascunsele tale ponoare,
vei trimite o raza pe umarul meu obosit.
Cuvintele
Cuvintele pot da stralucire gandurilor noastre
sau pot fi asemenea puntilor
care leaga cele doua maluri ale apelor:
singuratatea si speranta.
Tot ele sunt nimerite
pentru a arunca in aer
linistea de care avem nevoie
cand savuram zborul haotic al fluturilor.
Uneori este in folosul nostru
sa ne inghitim cuvintele.
Nimeni nu este pregatit sa ni le primeasca
asa cum au pornit din sufletul nostru.
Nu cumva ai vrut sa zici altceva
crezand ca noi suntem prosti
si nu intelegem unde bati?
Banuiala cu radacini egolatre
este mai sprintena decat ingaduinta
care se sfieste sa se arate.
Nici macar printre cuvinte
nu ne putem misca
fara teama de a strivi inchipuirile celor care asculta.
Ieri, astazi si maine.
Vor dainui numai cuvintele a caror poveste
este tesuta din borangicul eternitatii.
Celelalte cuvinte trebuie sa se multumeasca
cu monotonia valurilor care zguduie
din cand in cand zarva din piata cetatii.
Cine esti si ce vrei sa faci…
Sufletul tau s-a imputinat
atunci cand
primavara a sosit
pe furis
si nu ai mai auzit cantecul pitigoilor
si nu ai vazut
nici dansul prietenos al ciocarlanilor
pe ulita batatorita.
Insasi ciorovaiala vrabiilor a murit in acea primavara
nebanuita.
Antenele tale,
aliniate la inceput
pentru a prinde din zbor toate zgomotele universului,
fara sa te intrebe daca esti fericit,
s-au pus in slujba celui care aduna intrebari
carora omul le cauta in zadar raspunsuri.
Daca te vei intreba cine esti
si ce vrei sa faci pentru a nu tulbura
nevinovatul dans al fluturilor,
iti va fi greu sa afli raspunsul in tanguirile tale.
Deschide larg portile sufletului
si lasa-ti privirea sa culeaga nectarul orizontului.
Nimeni nu te va pune sa platesti
pentru libertatea de a fi parte a infinitului.
La capat de drum,
nisipurile uitarii te vor inghiti fara mila,
impreuna cu vorbele tale
dulci sau amare.
Iar…
Iar
a nins uitarea-n mine
bulgări mari
de răsărit.
Sunt aici
dar mi se pare
că aproape am murit.
Mi-au căzut în palme
frunze
de apus neprihănit.
Văd şi simt
cum creşte sensul
din ţărână,
din iluzii,
din mistere
şi din teama
de a fi desprins de sânul
lutului ce m-a
hrănit.
Nici nu ştiu
de când în mine
soarele n-a mai dormit.
Fiecare adiere
mi se pare o furtună
în paharul rătăcirii
de surâsul tău pierit.
Te-am pierdut
ireversibil.
Sunt un fruct
ce stă pe ramuri
aşteptând să vină bruma
să-l desprindă
de zenit.
Mai scheuna un caine-n ceruri…
Trecea un car pe ulita tacuta. Era tarziu, in miez de noapte, si nu puteam a-nchide ochii caci ma gandeam la toate cate le-am fost vazut si nu se uita. Mai scheuna un caine-n ceruri si se-auzea in salcii cucuveaua. Ma-nchipuiam in alta lume cu oameni care sorb din cupe lacrimi in timp ce dealurile-si poarta triste neaua. Trasuri si bidivii de fala treceau in zori pe langa prispa casei lui Prundaru, goala. Un somn adanc se revarsa in mine si Dumnezeu aprinse soarele pe bolta. Visam ca sunt descult si-mi tarai talpile prin roua purtand in suflet apriorica-mi revolta. Se asternuse-n somnul meu uitarea si cenusiul altor vreri canta in zare. Eram pierdut de restul lumii si aurul lucea-n nisipuri ca fata pruncului cuprinsa de intaia lui mirare.
Monolog
Au murit vremurile în care giganţii de păpădie ai altor anotimpuri au sfidat zeităţile. A murit înserarea de monolit a greierilor, care-şi cerşeau nemurirea pe sub zidurile îngălbenite de uitare ale memoriei strămoşilor. Spune-mi tu, umbră nepieritoare a mamei mele, ce cuvinte aş putea chema din adâncul fiinţei pentru a umple deşertul care îşi întinde nisipurile peste acoperişul obosit al singurătăţii mele?
Vorba mea,
mult mă mai mândresc cu ea.
Nici mai bună,
nici mai rea
decât vorba altora.
Pe-un tăpşan
să am o floare.
Sub un pom
să am un soare.
Şi în mintea mea să fie
infinitul
o tipsie.
Iar pe prispa casei mele,
construită din cuvinte,
să am poartă
către stele.
Să mai am,
aş vrea,
cărare
către nesfârşita zare.
Gândul meu,
ţesut din sfere
cu impresii austere,
să adoarmă cu speranţa
de a-şi ecloza
portanţa.
Vorba mea,
Multe mai încap în ea.
Roua,
plânsul,
învierea,
fumul clipei,
nemurirea
şi dilemele gândirii
când porneşte
la plimbare
prin abstractele ponoare.
Vorba mea,
ca o fântână,
ireală,
gânditoare,
trece seara pe la poartă
cu găleţile în mână,
şi-n găleţi,
neverosimil,
reflectând abisul firii,
stau cuvintele la sfadă,
cine are ochi să vadă,
din gâlceava lor se naşte
curcubeul nemuririi.
Într-o clipă
de sublimă
scufundare a dorinţei
în metafore rotunde,
vorba mea,
covor de stele,
praful clipei îl ascunde
şi la ceas de somn
îşi pune
viselor,
glumind,
zăbală
împletită din secunde
şi aghiazmă de genune.
Vorba mea,
au trecut culori prin tine,
chiot,
ape şi suspine.
Când părea
să fie clipa
nesecat izvor de bine,
au crăpat
de silă
stâlpii
bolţilor geometrine.
Duhul tău,
captiv în cuşca
unor fapte anodine,
taie hălci din infinitul
risipit
în semne fine.
Eu socot
că eşti o sferă,
leagăn gândului
şi lumii
ce s-a oglindit în tine.
Şi mai eşti
un punct pe harta
dorului de zarea mută.
Iară eu…
rămân orfanul,
dens
şi iute la mânie,
când,
orbit de întuneric,
veşnicia îl sărută.
Uneori
Sa nu-ti risipesti intelepciunea in vagaunile vietii! Nici macar atunci cand bratul inselator al norocului ti-a oferit vremelnica lui protectie.
Uneori,
cad stele din cer.
Alteori,
curcubeul se odihneste
pe creasta unui deal.
In mare,
nu se intampla nimic
esential.
Marile echilibre
supravietuiesc
tuturor incercarilor,
daca sufletul
a invatat sa se multumeasca
cu putin.
Cei ce tulbura apele
se vor lovi primii
de inaltimea talazurilor.
Strugurii
pe care ii vor intalni
in vis
se vor risipi
odata cu ivirea zorilor.
Timpul,
in sens absolut,
are cate putin
din timpul fiecaruia.
Trebuie doar
sa avem ochii deschisi.
Pentru a observa
fumul necontenit
al elixirelor.
Pentru a redesena
chipul aproape uitat
al parintilor.
Pentru a adormi
in parfumul fara egal
al nazuintelor.
Toata lucrarea timpului
ne va zambi.
Trecerea noastra
dincolo de negura departarilor
va fi ca o adiere de vant
pe crestetul coliliei.
Viata
Viata
curge prin venele timpului
fara ca noi sa stim
care ii sunt inceputurile
si mai ales
unde ii este sfarsitul.
Muzica invierii
si a rastignirii se aude neincetat
in cotloanele infinitului.
Darul zborului il are fiecare suflet
inca viu.
Lepadarea de sine,
insa,
o au atat de putini
incat zborul ramane un vis
chiar si atunci cand Dumnezeu
ne mangaie sufletul
cu frumusetile de o clipa
ale orizontului.
Abia mai vad…
De nicaieri
si cine stie cand sosit,
in plansul dealurilor mele cenusii
zidit,
abia mai vad
pe cerul sufletului meu tacut
cum zboara vulturii alene,
de cand rasare gandu-n mine
si pana-si pierde urma-n asfintit.
Nici un gand nu va ajunge la portile vesniciei
Ma gandesc la Cel venit din Ceruri
pentru a ne arata
noua
celor multi si neimpliniti
orizontul
dincolo de care exista
adevarata frumusete
a vesniciei
si vad firul subtire al gandului
singurul reazem al celui
care nu se multumeste cu sine
caci toate monadele
nascocite de om
vor fi inghitite
de rugina si de uitare
de aceea nici un gand nu va ajunge
la portile vesniciei
de aceea oricare ar fi gandul
camasa lui va ajunge intr-o zi
prea subtire
pentru a-l feri
de raceala si intunericul marilor echlibre.
Dumnezeu va trebui sa inventeze alt om
Incotro?
Aceasta a fost intrebarea care a stat mereu
pe buzele mele.
Nu cunosc intrebare mai grea.
Am incaruntit fara sa-i cunosc raspunsul.
Cautandu-l
am ridicat in jurul meu doar ziduri
care m-au izolat de mine insumi.
Cel dupa care tanjeste partea frumoasa
a sufletului meu.
Ape invizibile au distrus temeliile vesniciei.
Abia acum,
Ecleziastule,
desertaciunea va rodi in libertate.
Omul despre care ai profetit tu
va fi secerat
de vantul neinduplecat al singuratatii.
Iar Dumnezeu va trebui sa inventeze alt om
a carui fericire
se va adeveri
cat timp curiozitatea nu va fi mai tare
decat duhul blandetii.