Sangele mai curge
lenes prin vazduh si prin
copaci
tragand lumea dupa sine ca un tren
ce urca dealul remorcat de
varcolaci
s-au oprit din goana rece stelele
la rasarit
a minciuna toate canta prin altare si cotete
adevarul a murit
nu-i de ras asa e lumea de cand a-nviat
pamantul
omul doarme beat de sine
in bordeie si castele descarcand in trupul vietii
plumbii dati de nemurire pentru-a-si apara
cuvantul.
Oamenii
neinsemnate umbre ale cerului
incearca sa puna botnita veacului
nascocind goana dupa lacrima vant.
Niciunul dintre noi
cei fara credinta adevarata
nu va ajunge
in raza surasului cazut dintre stele.
Vom ramane mereu
in urma timpului
incercand sa salvam
de tsunamiul vesniciei o clipa.
A devenit inutil
sa privim cum se naste
din haos
cuvantul.
Presupunad ca undeva pe aceasta planeta, dereglata de locuitorii ei, exista o tara in care la fiecare pas te asteapta un morman de scarna, atunci vom vedea cum toate televiziunile din proximitate, dar si din tarile etalon pentru democratia de piata, vor transmite in direct spectacolul regizat de prostia omeneasca, coagulata la nivel de comunitate. Si nu vor transmite o singura data, sau maximum de doua ori, vor relua transmisia cu o voluptate greu de inteles de catre omul cu scaun la cap.
Scarna adusa in fata reflectoarelor. Te intrebi, fara sa fii un mare cugetator: „De ce nu aduc televiziunile in fata reflectoarelor partea frumoasa a universului si a umanitatii?”.
Sentimentul zadarniciei demersului meu este deja intens, pentru acea parte din mine care se intreaba „Are rost ce fac?”.
Ce a fost in capul lui Iisus cand s-a jertfit pe sine pentru a mantui valurile viitoare ale asa zisei civilizatii umane? Metecaim (adica umblam ca niste oameni beti) in jurul nascocirilor aberante ale civilizatiei banului. Banul este Dumnezeul la care se inchina umanitatea cu sarguinta si indarjire. Umanitatea este o realitate plina de contraste. In mod paradoxal, eforturile umanitatii de a se afirma exemplar sunt permanent dinamitate de atractia omenirii pentru bogatie si putere. Doua comori care golesc sufletul omului de frumusetea lui naturala.
Cum il mai putem desprinde pe om din imbratisarea perversa a societatii de consum?! In loc sa existe pentru a intelege numeroasele taine ale creatiei, omul exista pentru a sustine marea gaselnita numita „societate de consum”.
La ce bun relativitatea lui Einstein? La ce bun axiomatica lui Hilbert? La ce bun axiomatica lui Euclid? La ce bun dialectica lui Hegel? Toate acestea arata cat de numeroase si frumoase sunt bogatiile spiritului uman. Cati dintre politicienii de astazi l-au citit pe Hegel sau pe Platon? Daca ar fi facut-o, ar fi inteles ca metecaiala lor in calitate de „actorasi” politici este usor de diagnosticat.
Nu-i ajuta capul, adica acea parte a unui individ in care isi are salas spiritul personal. Care ar trebui sa vibreze astfel incat sa intre in rezonanta cu vibratiile spiritelor, sa le zicem, luminate.
Luptam din greu sa nu ne fortam limitele. Traim intr-o lume care se inchina la icoana autosuficientei, anticamera incompetentei si a dereglarilor de natura morala. Ce vorbim noi aici?! Insanatosirea omenirii este problema omului. Dumnezeu a vorbit. Apoi a plecat in concediu. Cand se va intoarce ne va gasi rastigniti in fata televizoarelor, goliti de bucuria de a savura un rasarit de soare minunat.
Ne umflam in pene, dribland cu indemanare adevarul, asa cum este el prezentat in cartile inteleptilor. Marea trancaneala a inundat asa zisa civilizatie umana. Reflectia veritabila ( in care ideile ocupa o pozitie esentiala) a fost inlocuita de trancaneala televizata. Mai sunt si alte forme de trancaneala. De exemplu, trancaneala care a inundat retelele de socializare.
Televiziunea si retelele de socializare ar fi putut sa joace un rol benefic in alta lume. Nu in lumea care se inchina la odoarele societatii de consum. Sa incepem acum sa spunem ca traim intr-o lume stramba?!
Ingrijorator este faptul ca traim intr-o lume care se pare ca a renuntat sa mai caute ecuatia fericirii omului. Fara de care orice forma de comunitate isi indeparteaza si neutralizeaza indivizii care o compun, desi, numai ei ar putea sa caute alte cai de intoarcere a omului la izvoarele fericirii. Omul, a carui valoare este recunoscuta de societate, poate cauta izvoarele fericirii omului. Ce ne facem cu invidia? Ce ne facem cu tenacitatea de care dau dovada prostii cand tintesc demnitatile aduse in derizoriu de prostia colectiva? Prea greu pentru o postare. Poate voi mai incerca. Cine stie?!…
Omul care nu vede
dincolo de gandurile sale,
este cu putin mai presus
de o cartita
care ticluieste,
neobosita,
musuroaie.
Rautatea lumii
este cuibarul in care
vulturul fara aripi al liberului arbitru
individual
isi abandoneaza ouale.
Cartita isi traieste,
cu frenezie habotnica,
clipa.
Visul omului
care vede dincolo de gandurile sale
este sa intre in rezonanta
cu vesnicia.
Sus,
pe deal,
uitat de lume,
de-as muri
nici zarea muta
nici a pasarilor zarva
nu s-ar razleti anume.
Ca un fum,
ca o parere,
trec pe ulita saraca
si nu stiu
ce nume poarta
chipurile obosite
ale clipei efemere.
De s-ar rupe
ceru-n doua
si din el
de-ar curge stele,
tot as plange
in surdina
introspectiilor mele.
Cine,
cand
si pentru care
nestiuta asteptare
a taiat
in mine,
robul,
infinitului carare.
Dimineti
cu chiciuri grele,
sus pe deal,
uitat de lume.
Le-am pierdut
si rau imi pare
ca m-am despartit de ele.
Borangicul nemuririi
chipul tau
abia-l mai tese.
N-am stiut sa-ti fiu alaturi.
Iarta-ma,
maicuta draga,
eu mai stau aici o vreme,
incurcat in paradigme
si metafore alese.
Firul invizibil
al sentimentelor
ma tine legat de fantasmele trecutului.
Daca mi s-ar cere acum
sa imbratisez un munte
as zambi
amintindu-mi de primaverile pe care
le cautam prin zavoaiele copilariei.
Aveam in mine un gol apasator.
Incercam sa uit de el
imbratisand
cu privirea
mugurii speriati ai salciilor
si promisiunile
neclare
ale orizontului.
Cuvintele erau strivite
de foamea de necunoscut
a ochiului,
a talpilor,
a mainilor,
a sufletului aflat in expansiune.
Visam cu ochii deschisi
la serenitatea vulturului.
Simteam umbrele inserari cum se furisau
in sufletul meu.
Ma intorceam obosit
la eternul acasa.
Ma inveleam cu fosnetul
gandurilor parintilor si fratilor mei.
Adormeam,
chinuit uneori de povestea
niciodata terminata a inceputului.
Firul invizibil
al sentimentelor
ma tine legat de fantasmele trecutului.
Stiu ca este un lucru
neinsemnat
pentru imensitatea universului
dar anul acesta
pe care nu vreau sa-l pomenesc
isi va da in curand obstescul sfarsit
insotit de focuri de artificii
de chiolhanuri debile
de false bilanturi
si de promisiuni mai inalte
decat zidurile inchipuirii omului
caci
acesta este jocul
inventat de cea mai terbila opera
a Creatorului
Omul
amestec exotic de
avant si resemnare
rob al timpului
si al propriilor lui vedenii
fugind de singuratate
si in singuratate gasindu-si sfarsitul
trist
fara intelepciunea de a privi
dincolo de bolboroseala
dialectica
a secundelor
unde curg
apele pline de promisiuni
ale eternitatii.
Se simte
parfum de sictir,
pana la os
si pana in stele.
Nimeni nu mai iese pe ulita
pentru a lua pulsul obstei
de sarbatori.
Batatorind pamantul
obosit de prelungile cutremurari
ale timpului,
cei care trec
in sus sau la vale
pe ulita,
par niste semne
pe harta
plina de arome necunoscute
a orizontului.
„Haiti!
Ei nu mai privesc
in zare
cu narile tuguiate.
Ce mama dracului
li se intampla, oare?”-
isi asculta nedumerirea
vorbind,
fara el,
un batran oarecare.
„Nu au auzit niciodata
un pitpalac
trambitandu-si singuratatea.
Nu au luat niciodata
pulsul lastarilor
ingrijorati de murmurul
nestavilit al mugurilor.
Ca atare
ce motiv are avea ei
sa priveasca in zare
cu narile tuguiate?
Sau
poate ca s-a intamplat ceva
cu angrenajele
sofisticate ale istoriei.
Iar ei
asteapta o viitura
sau ceva asemenea ei,
rezemati de malul timpului,
abia tragand cu coada ochiului
la efortul nedeslusit
pe care il fac moleculele
pentru a da rod
dupa chipul si asemanarea
celui care se ascunde
tocmai
in spatele universului.”
Timpul
trece
leneş,
prin grădina-n care
dă lăstar dreptatea.
Plânge
luna nouă.
Singură,
pe dealuri,
cu eternitatea.
Încotoşmănată,
pare,
trista Doamnă,
în senzaţi dure
şi-n sofisme moi.
Arde asfinţitul
bolta
grandioasă.
Şi se-ntorc acasă
turmele de oi.
A singurătate,
cântă duhu-n mine.
Pe cărări savante
se întorc sub geamuri
vechile nelinişti,
marile suspine.
Am ajuns acasă.
Fratele,
părinţii
nu mai sunt cu mine,
au plecat la coasă.
În tărâmuri albe,
cu tăcere deasă.
Auuu!
Mi-e dor de tine,
clipă ne-nţeleasă!
Va să se dărâme
temelia zării.
Şi din nou
pe dealuri
îşi vor face cuiburi
duhurile mării.
De ce te-am dat uitării
pădure fără nume?
Tu mă primeai
la umbra salcâmilor,
de strajă
hotarului
prin care
te-ai separat de lume.
Şi mă primeai
în teii
smintiţi
de-atâta floare.
Eram,
desprins de veacuri,
privighetori cântându-mi
când beam
din apa rece
a vechilor izvoare.
Covorul tău de nuferi
ştia să-şi spele umbra
în raze moi
de soare.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine,
de te-am lăsat
pe mâna
atâtor minţi străine?
Pădure fără nume,
aş vrea să mor
în grija
tăcerii tale pline.
Simţind
în nări răcoarea
şi părăsit de gânduri,
să pot vorbi
cu cerbii
şi să mă uit
la stele,
căzânde
rânduri,
rânduri.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine
când am plecat
cu vrerea
de-a scotoci în zare
şi am ajuns
o umbră
ce se lăţeşte-n sine,
preaplină de uitare.
Tot ceea ce merita sa cunoastem
incepe ca un mister
sau ca o lumina orbitoare.
Numai ca,
purtati de scurgerea monotona a clipelor
prin taramul adevarurilor simple
ne ratacim,
necontenit,
de noi insine,
descoperind,
in final,
catacombele reci
ale uitarii
si singuratatii.
Ceea ce suntem astazi
nu a fost ingredient esential
in aluatul imaginar
al viselor noastre de ieri.
Gandurile care ne definesc astazi
tanjesc dupa intamplarile
pe care hazardul
ni le-a harazit ieri.
Ziua de maine
nu va avea timp
sa-si contemple uimirile.
Poate ca
de aceea,
inteleptii au inventat sarbatorile.
Pentru a sadi in om
credinta ca el este
mai important decat clipa.
„Bate vantul dinspre vie,
simt in nari parfum de haos
rastignit in razachie.
Cand mi-o fi mai greu pe lume
ca acum
as vrea sa-mi fie.
Zane bune,
zane rele
trec in zbor pe langa mine,
cine oare sa reziste
cand le vede cum rastoarna
ordinea in parohie.
Nu e timp,
caci timpul zboara
de sub noi
ca o stihie.
Prinde clipa
in causul
ratacirilor pe dealuri
cand e ulita pustie.”
…Sunt
si plang in mine clipe
care-ar fi putut sa-nvie.
Umarul abia mai poate
sa le poarte catre timpul
cand eram legat de stele
si de nucul de la vie.
Pe tăpşanul
acela
din vis
au rămas
să păzească
trufaşa tăcere
scaieţii.
Mângâind amintirile,
apele
încă mai curg,
potolit,
în cascadele vieţii.
Departe,
departe
se-aude
un hohot de râs,
cu faţa întoarsă
spre valea tristeţii.
Pe uliţa strâmtă
nu se mai vântură
care
mânate din urmă
de duhul blândeţii.
Zadarnic
mi-e somnul,
zadarnică
truda!
În loc să dispară,
cresc ziduri în mine,
cum cresc
după ploaie
bureţii.
Ce iarbă frumoasă!
Şi totuşi
nimic nu mai pare
să aibă parfumul
narciselor albe
în care bondarii
ieşeau,
îngâmfaţi,
la terasă.
Şi unde sunt zeii
de care adesea
râdeau
şi flăcăul
şi fata frumoasă?
Pe drumul ce duce
de veacuri la moară
pieiră,
în ceaţa uitării,
gregară?
Pustie e prispa
şi,
parcă,
şindrila e moartă pe casă.
A fugit de el insusi
si a ajuns in taramul plin de capcane al viselor.
Era imbracat doar in straiele nesigure
ale singuratatii.
Credea ca nu este departe de casa,
desi pamantul pe care dansa
era veritabil desert.
Nu-si amintea sa-l fi vazut
inainte de a trece cu toata fiinta in vis.
Nisipul fin al desertului
era adapostul perfect al comorilor
nascocite de semenii lui.
Stralucirea lipsita de vlaga a comorilor
starnea reverberatii marunte
in monotona rostogolire a clipelor.
Prizonier al universului
si al timpului care isi are cuibul
in maruntaiele lui,
se trezi intreband
unde sunt oamenii care si-au pierdut comorile
in desertul din vis.
Din clepsidra vietii mele
curg nisipuri
adunate
pe maidane selenare
si ajunse importante in metamorfoza
clipei
de la stadiul de scanteie
la nelinistea strivita
in cuvinte,
de uitare.
Beat de amintiri
si vesel pentru-a nu pieri de jale
trec pe ulita cea veche;
dau binete unor chipuri
care-au rasarit
la umbra
unui veac golit de seva
apelor primordiale.
Scufundate
in gavanul
nevazut
dar viu al mintii,
gandurile mele triste
au intepenit pe prispa
unde-mi socoteam in taina
saracia si argintii.
Eu abia mai vad prin ceata
care-mi fura dimineata.
Nu mai stiu de cand
din mine
n-au mai rasarit suspine.
Inca-s viu,
dar mi se pare
ca sunt nimeni si nimic
in acest apus de soare.
In felurite chipuri si ocazii i s-a spus omului sa nu uite nici o clipa cat de neinsemnata este umbra pe care o lasa pe spinarea pamantului. In loc sa dea semne de indreptare, omul s-a adancit in pacatul trufiei. Suprema trufie de care se face vinovat omul are radacinile infipte in usurinta cu care se inchipuie reper universal pentru toti semenii lui. Grea incercare pentru om sa-si cerceteze in oglinda caratele invizibile ale infatisarii lui prin ochelarii aburiti ai trufiei. Simpla curiozitate ma indeamna sa intreb: oare trufia care isi are salas in sufletul prostului este mai usor de iertat decat trufia care schimonoseste sufletul omului instruit? A fi instruit inseamna a vedea lucruri pe care altii nici nu le banuiesc. Neinconvoiat in fata trufiei este doar inteleptul, adica invatatul pentru care oglinda este doar o apa fermecata in care tigrul are taria sa se vada imputinat, ca o pisica.
Adevarul este un cuvant. Inventat pentru a eticheta creatiile subiective ale omului. Daca i-ar lipsi omului foamea de adevar, viata lui ar fi plina de intamplari care ii aduc mangaiere ca intreg, nu doar la nivelul mintii lui, oarecum nerusinata din moment ce tinde sa fie mai presus de curiozitatea ochiului de a savura tristetea solemna a unui apus de soare.
Domnia exagerata a ratiunii care se inchina la icoanele zdrentuite ale adevarului poate face din om un fel de caine care se invarte in jurul cozii. Uitand de simplitatea si frumusetea creatiilor a caror samanta a venit de dincolo de inchipuirea limitata a omului. Obsesia adevarurilor zamislite de el sau de altii nu-l va salva pe om. Omul va fi salvat de curajul de a se vedea intaiul dintre nevrednicii chemati sa vada dincolo de lungimea nasului.
Dumnezeu
umbla pe razoarele timpului
tavalind cuvintele
prin pulberea invizibila a auzului,
izbind cu ele
obloanele monotoniei,
ca si cand
dincolo de nimic ar trebui sa renasca,
mereu,
increngaturile infinitului,
acum si pururea
si viceversa,
adica,
infinitul ar putea fi lovit
de mutenie absoluta
daca nu-si arunca semintele
in ogoarele zdrentuite si efemere
ale nimicului.
Toate drumurile catre lumina
trec prin intuneric.
Dincolo de gandurile omului
rasarite la granita dintre
lumina si intuneric
razbate gustul amar al tristetii
atunci cand stalpii eternitatii
nu se mai vad.
Clipa,
plapanda si imbibata de aromele
gradinilor abia dezghetate,
si-a intins corturile
in sufletul meu.
As fi putut avea
o parte din tainele lumii
pe masa,
dar m-am lasat amagit
de promisiunile alunecoase ale
orizontului.
Cand sufletul meu
s-a oprit din goana ciudata
dupa tacerea ascunsa
printre cuvinte,
singuratatea strivise deja
sporovaiala aleatoare a departarilor.
A fost odata un pescar
pornit cu barca-n largul marii
de sfinti si zei
n-avea habar
si nici de stele disparute,
in zatul multimilenar.
Ce lume gri si zbuciumata
dar plina,
totusi,
de nectar!
Puteai sa mori privind apusul
sau infinitul care sapa
in vai tacute
mal hoinar.
Nu stiu de ce,
in mine,
timpul,
zideste astazi
din amurguri
nemarginirii lui hotar.
Am fost si eu
cum este praful pe campie.
M-am zbenguit printre ciulini
si-am adormit
privind apusul
bodoganit de-o ciocarlie.
Am fost nimic
cum este foaia alba de hartie.
M-am ratacit
printre cuvinte
visand la alta galaxie.
Din lumea mea
atat de mare
n-a mai ramas decat aceasta poezie.
Iar cei ce sunt
mai mari in univers sa stie
ca omul este o fantana
din care cei ce se adapa
vor fi lasati sa redevina
izvor curat de bucurie.
Fiecare punct al universului
poate fi locul in care isi au salas
inceputul si sfarsitul.
Frumusetea punctului se afla
in nesfarsita lui goliciune.
Fiecare ochi intelept
are un zambet anume
in fata sfarcurilor invizibile ale punctelor.
Unele vietuitoare au meteahna imitarii
si exersarii topologiilor.
Prilej de incantare si suferinta
pentru cei care se cred
inruditi cu tagma demiurgilor.
Omul deplin
nu este altceva decat o sintagma.
Nici un punct
nu poate sti ce este eternitatea.
Toti oamenii mor
incercand sa opreasca timpul
atunci cand soarele isi risipeste fotonii
dinspre zenit.
Sufletul omului,
chinuit de obsesia de a fi inconfundabil
si singurul strajer la portile adevarului.
Combinatorica adeneului
sta la temelia incaerarilor
de care se rusineaza oamenii
care privesc aceeasi bucata din mutenia
universului.
Irosindu-ne timpul
gandind si vorbind
despre pustietatea din noi insine,
bucuria de a fi
va ingenunchea in fata chipului
schimonosit
al sinelui.
Nu am putere asupra timpului. Se furiseaza neistovit pe langa ochii mei obositi. Chiar acum timpul zambeste privind peste umar la tristetea gandurilor mele.
De ce am plecat de acolo?
De ce am ajuns aici?
De ce nu mai vreau sa stiu cum va fi viitorul?
Unde mi-a fost capul atunci cand ma credeam o parte a infinitului?
De ce am risipit cu neindurare timpul in care as fi putut sa musc fara teama din fructele ademenitoare uitate de Dumnezeu in pomul vietii?
Mi-am pierdut toti prietenii.
Fara prieteni am abonament pe viata la singuratate.
M-am incurcat in plicisitoarea mea complexitate.
De la stramosi v-au ramas mostenire potcoavele cailor morti.
Singura voastra comoara este aburul clipei.
N-o risipiti cautand cele doua capete ale infinitului.
Sunt printre voi si oameni care au meteahna abstractizarii.
Frumoase sunt cuvintele lor dar va veni o zi in care se vor adauga la cenusa uitarii.
Da, voi nu aveti aripi precum vulturii.
Dar, sa nu uitati ca portanta surasului vostru este la fel de reala ca rastignirea absolutului.
Prin suras, insusi absolutul a resetat motoarele timpului.
Aratand omului firul care leaga nesiguranta clipei de marile armonii ale vesniciei.
Puteti fi pretutindeni sau nicaieri.
Cand veti ramane singuri numai surasul va va insoti la intalnirea cu absolutul.
Eu,
prietene,
nu stiu
care este diferenta intre lume si pustiu.
In oceanul vast al zarii
duhul sta ascuns
de teama
tavalugului schimbarii.
Duse-s vremurile-n care
Fiul Domnului
pe ape
isi taia senin carare.
Iar cuvantul lui
trecea
prin zidul
vesniciei trecatoare.
M-as ruga
dar n-am tarie.
As vorbi cu infinitul
dar mi-e nu stiu cum,
Badie.
Vom muri
ca niste stele
sau ca niste vorbe spuse
unui cuib de randunele?
Nu ma nascusem inca.
In loc de soare
umbra
isi rasadea in mine
lumina ei adanca.
Nici timpul nu-ncepuse
a curge
peste mine.
Nemarginite spatii
se-nfasurau pe ghemul
senzatiei de bine.
De ganduri si cuvinte
eram ferit
in lumea
morfismelor afine.
As fi ramas de-a pururi
prizonier in tine,
de n-ar fi fost chemarea
pe care vesnicia
o indrepta spre mine.
Bunicul meu dinspre tata stia sa sfideze timpul. Nu l-am vazut niciodata alergand. Potoliti-va din zbenguiala, mai, zanganitilor la cap, il auzeam boscorodind atunci cand dreptele randuieli ale gospodariei lui erau calcate in picioare de nepoti. Bunicul a avut trei copii, un baiat si doua fete. Fata cea mica, Aurica, a murit de meningita, la putin timp dupa ce se casatorise. Dupa cum arata in cele doua fotografii care i-au pastrat chipul, cred ca era un suflet cu o sensibilitate deosebita. Avea ochi negri, in care se putea citi usurinta cu care purtatoarea lor oscila intre veselie si tristete. Mi-ar fi placut sa o intalnesc aievea, nu doar in poze. Intre mine si ea era o asemanare pe care am simtit-o de cate ori m-am oprit in fata tabloului care ii imortalizase chipul.
Nimic din ceea ce face omul nu dureaza o vesnicie. Cu toate acestea, una dintre dorintele neadormite ale omului este speranta de a beneficia de un dram de posteritate. Pentru implinirea acestei sperante nici o incercare nu este prea mult pentru sufletul chinuit al omului. Un om poate lasa in urma lui o casa. Nu peste mult timp casa se va transforma in tarana sau alta forma de scufundare a lucrurilor in uitare. Un om poate lasa in urma lui o clipa de neuitat. Asemenea clipei pe care mi-a oferit-o bunicul dinspre mama, in timp ce, alaturi de el, exersam scufundarea in eternitate, uitand de zgomotul lipsit de armonie pe care il imprastia pe ulitele satului nepotolita si insolita lucrare a omului. Clipa luase infatisarea bunicului. Bunicul devenise mut. Dar mutenia lui umplea toata valea pe care acea neuitata zi de vara mi-o lasase in stapanire. Un om poate lasa in urma lui un gand, a carui intrupare sfideaza toata pasiunea omului pentru materialitate. Viata omului este o calatorie printre evenimente si lucruri reale dar tavalite in giganticul malaxor al devenirii universale. Gandul omului poate sfida insasi devenirea universala daca si-a gasit intruparea potrivita.
Va veni o zi in care
fi-voi parte din uitare
si doar gandurile mele
vor mai respira tacerea
ce se-aude cum ii poarta
pe parintii mei spre stele.
Singur plang la ceas de seara
cand lumina-i tot mai rara
si se lasa peste case
oboseala care-si taie
drum necunoscut prin carnea
ce se-nfasura pe oase.
Sunt si nu-s un punct in zare
rad si plang caci totul pare
doar o gluma oarecare.
Mare taina sa vrei cerul
si pamantul sa te lege
si de maini si de picioare,
nelasandu-te sa pipai
vesnicia care este
o gradina fara margini
intr-un veac fara hotare.