Am vrut sa desenez o clipa…

Privind

in zare

lumea pare bine intocmita.

Soare,

cer senin

drumuri adormite,

mai putin cel pe care merg

carele

la intalnirea cu moara.

Spac! Spac! Spac!

Se aude tusea neobosita a morii,

un fel de bucium

care ii spune lui Dumnezeu

ca nu au murit inca

toti oamenii.

Am plecat de acasa

spunandu-i tatalui meu

ca invatatorul

mi-a cerut sa desenez,

pentru ziua de maine,

o clipa

din viata dezordonata a satului.

Incercasem sa desenez clipa

ascultand forfota ulitei,

furisat pe un scaun

uitat de rudele mele

pe prispa.

Am inteles ca nu sunt pregatit

sa aud clipa

furisandu-si pasii pe ulita.

De aceea,

am urcat

marele deal

de dincolo de clipocitul sarat

al diminetii,

si cand am ajuns in varful lui

am inceput sa vad clipa.

Am inchis ochii

si

brusc

am inteles

ca zborul

este in puterea celor care au invatat

sa-si odihneasca gandul

in puf

si parfumuri de clipa.

Si iata simt ca liliecii…

Se ridica

din mine cantul

si-l astepta,

cuprins de teama,

in valea plangerii,

cuvantul.

Treceam

prin chiciura cuprinsa

de indoieli

si dor de soare

lucind pe bolta mintii

ninsa.

Eram

nimicul dupa care

alearga ingeri

sa-l intoarca

in matca lui nepieritoare.

…Pierdute zile

cu parfumuri rare

v-am insotit

uitand de mine…

si iata simt ca inserarea

nu-si mai trimite liliecii

sa iste

din neliniste o boare.

Nu-i cer destul sa-mi stinga jale…

Cand am plecat

din satul meu,

mai mult copil

decat vreun zmeu,

inlantuit

in panza vietii

de vremurile in schimbare,

cand ma-ntorceam

eram ca fulgul

si plumb aveam in glezna slaba

cand dadeam semne de plecare.

Luati de ape

nestiute,

de mine

cel ce-am fost mereu,

s-au dus parintii,

mi s-a dus si-un frate

iar portile copilariei

s-au pravalit

de-atata greu.

Nu-i cer destul

sa-mi stinga jale.

Nu-i Dumnezeu

sa-i spun agale

ce dor imi este de salcamii

in care florile

cantau trufase

in diminetile

cu zambet moale.

 

Entropia a smuls din gorganele vechi…

Deunazi,

cand venea primavara,

prin livezi

misunau carabusii,

coleoptere

cu aripi externe

in care chitina luceste mocnit.

Acum,

florile asculta,

nemangaiate,

muzica trista a diminetilor,

caci lumea insectelor,

de altadata,

s-a ispravit.

Atractia

orizontului renascut,

in introspectia calpa

a omului

s-a ratacit.

Entropia

a smuls din gorganele vechi

fiorul

pe care tot insul

il poarta in sine

zidit.

Am uitat ce vroiam sa va spun…

Ma multumeam cu putin

multe erau de vazut si inteles

dincolo de sfiala mea

ii lasam pe cei intelepti sa urce treptele

alunecoase ale cuvintelor

caci era urias talentul lor de a zeflemisi

promisiunile orizontului

ce cauta mai copilul asta al tau aici printre noi

in loc sa mearga sa joace turca

pe maidanele satului

nu stiu bre

poate l-a facut Dumnezeu cu niste piulite lipsa

halal sa va fie

oameni batrani barfiti ca muierile

care s-au adunat in gradina preotului la prasit

si se minuneaza de lejeritatea cu care

preacuviosul injura gastele

in asfintit

lumea zice ca sunt mut

adevarul este ca sunt hipersensibil si

toate clipele ma surprind cu aerul lor heteroclit

multe sunt de vazut si de auzit

in aceasta asezare in care

de o suta de ani

nimeni nu a mai murit

…am uitat ce vroiam sa va mai spun

de aceea ma duc pe dealuri

sa ascult murmurul departarilor

si vaicareala carelor

care se intorc de la padure

in zgomot de talere

croite din castile de otel

pierdute de nemti

in retragerea lor din fata razboinicilor

pravoslavnici

de la rasarit.

 

Timpul curge la-ntamplare…

V-as ura
de tinerete
dac-as fi vreun soi de vraci
care umbla prin copaci
dand sperante si binete
puilor de varcolaci.

Dar
a nu stiu cata oara
te aud suind agale
timpul taie-n mine cale
si la umbra lui imi zboara
gandul catre Dumitale.

Ce n-as da
sa pot intoarce
vremurile ce s-au dus
precum soarele-n apus
si descult, printre baltoace
sa ma pierd in jos si-n sus.

Si
sa fiu
in rai cu soare
si cu fete zambitoare
la taifas cu cei ce stiu
cate fete omul are.

Stiu
ca sunt
pe zi ce trece
ca o umbra care trece
peste zambetul carunt
care, poate, va sa plece.

Incotro
si pentru care
intelesuri, n-are rost
sa-ntrebam vre-un sef de post
timpul curge la-ntamplare
doar in mintea noastra pare
ca ar curge
ba-n amonte
ba-n avaluri
de secunda-n care-am fost.

Ce va tot acoperiti unii altora prostia fara limite?!

Ma vad,

cat mai departe de zbuciumul imbacsit al cetatii,

undeva unde omul nu se mai vede

din cauza infinitului frumos articulat al reliefului.

Frumusetea infinitului este greu de rontait

cu neuronii care s-au instruit pe sponci,

ar zice omul simplu si lipsit de ifose de la tara.

S-au catarat detinatorii neuronilor in fruntea bucatelor.

Mascarici in foi de varza.

Li se citeste in cuvinte subtirimea gandului.

Si neobrazarea intinsa ca o apa murdara

peste plajele de altadata.

Nu deschideti gura

daca nu aveti ceva nou de spus.

Invatati lectia plina de invatamine a tacerii

pentru a descoperi lipsa de insemnatate a faptelor voastre.

Ce va tot acoperiti unii altora prostia fara limite?!

Ne considerati idioti de larg consum?

Eu, Domnule, as rade pana la lesin

de aerele vostre de demiurgi,

daca nu ar fi doar de plans

felul in care va impleticiti

pe maidanele slinoase ale politicului.

Ascundeti-va de ochii lumii!

Munciti!

Cugetati la temeritatea gandurilor voastre!

Eu nu am nevoie de voi

pentru a intelege care imi sunt lipsurile.

Catre vesnic printre cele ce murira…

Cu ce esti

mai acatarii

decat umbra unui vultur

care zboara

sus

pe bolta gri

a zarii?

Ce te plangi

ca viata-i scurta

cand te vanturi printre lujeri

si te-mpiedici de navoade

ca betivul care tine

undita

dormind

pe burta?

Nu mai stiu

de ce pieira

crivatul de altadata

ulitele desfundate

si puterea mea de-a merge

catre vesnic

printre cele

ce murira.