Catre vesnic printre cele ce murira…

Cu ce esti

mai acatarii

decat umbra unui vultur

care zboara

sus

pe bolta gri

a zarii?

Ce te plangi

ca viata-i scurta

cand te vanturi printre lujeri

si te-mpiedici de navoade

ca betivul care tine

undita

dormind

pe burta?

Nu mai stiu

de ce pieira

crivatul de altadata

ulitele desfundate

si puterea mea de-a merge

catre vesnic

printre cele

ce murira.

Paradisul nostru inchipuit

Adevarul este

ca omul

tot despicand firul in patru

s-a trezit

singur

departe de inceputuri

din toate partile mursecat

de gurile hulpave ale prostilor

care sunt multi

si au aceleasi drepturi

cu cei smeriti

iata-i

smeritii au inceput sa inalte ziduri

intre ei si gloata care marsaluieste fara azimut

o stare de fapt cum nu se poate mai trista

caci sarbatorile au murit

si din cauza buruienilor

nici Dumnezeu nu se mai vede

ca altadata

stand la taifas cu departarile

in paradisul nostru inchipuit.

Tapsanele inchipuirii

Stiu ca dincolo de faptele

si gandurile mele

invizibile

un fel de aer

pentru cel care priveste

cerul instelat

esti tu

vazand cu adevarat

ce se afla

dincolo de amanunte

te rog

intoarce-ti pentru o clipa

chipul catre mine

vreau sa te privesc in ochi

atunci cand iti spun

ca am inteles

cat de intelept esti

dar inca nu reusesc sa fiu

decat asemenea unui ied

care zburda

inconstient

si uituc

pe tapsanele inchipuirii.

…?

Fluida

asemenea vantului

trecerea mea prin univers

ramas fara vise

ascultand

plansul celor rataciti

definitiv

in smarcurile improvizatiei

nimic nu poate inlocui

senzatia de confort

pe care o degaja inundatia fleacurilor

viata mea nu mai are stabilopozi

fiecare scancet al universului

este o catastrofa

ma refugiez in desertul gandurilor mele

incolonat

golit de speranta

in contratimp cu adevarurile simple

prea multe nascocirile care ma aduc

in afara amintirilor

definitiv

nu am invatat sa mor

mi s-au terminat lacrimile

si nu am curaj sa imi pun intrebarea

ce fel de lume este aceasta in care

nu mai am timp sa privesc

in mine insumi?

Undeva in august…

Am inceput calatoria mea

printre lucrurile esentiale

ma uitam piezis

la insistenta cu care primavara se intorcea

an de an

redefinind simplitatea

fara sa-i schimbe temeliile

visand mereu alte orizonturi

amagindu-ma ca ele nu ma vor inghiti

si ca voi gasi in mine puterea

de a reveni

acolo unde era centrul universului pentru mine

m-am ratacit in amanari marunte

dar multe

pana cand

intr-o zi am inteles ca sunt captiv

intre zidurile orizontului

si manat de tristete

m-am intors in locul unde

soarele mi se parea

stapanul absolut al tuturor frumusetilor

stiind deja ca

fara chipul neobosit si bland al tatalui

fara privirea incapatoare si trista a mamei

fara surasul misterios si vesel al fratelui

dar si fara curiozitatea

care m-a facut sa pornesc

catre promisiunile orizontului

vechile rosturi sunt atat de surpate

incat nu le mai pot trece cu vederea

stiu de la filozoful german Hegel

ca totul este o iluzie sofisticata

in jurul careia

ne tot invartim

mimand dialectica in intalnirile noastre

cu absolutul.

Bucuria fara sens de a avea

Am

ridicat valul gandurilor

meteahna fara leac

care mi-a ramas din vremea

in care povestile pareau

mai frumoase decat insailarile mele primitive

pe ulitele pline de suferinte

infasurate in surasul trist al vorbelor

la gura sobei

in timp ce mamele mestecau in vasele

binevoitoare cu mancarea saraca

ne adunam in sfarsit toti la aceeasi masa

cei mici cu cei mici

cei mari cu cei mari

si intre cele doua lumi

puntile cu doua benzi ale respectului

mi se parea prea mica

lumea in care m-am nascut

incercam sa vad

ce este dincolo de marginile orizontului

curiozitate pe care astazi nu o inteleg

pentru ca am aflat deja

ca lumea in care traiesc

nu pune pret pe amanunte

ele fiind fumul care iese pe narile clipelor

in timp ce Dumnezeu

doarme cu teasta rezemata

de marginile universului

fiind atent doar la marile echilibre

ce importanta au anotimpurile

ce inseamna amintirile din moment ce omul

este bantuit

de felul in care va arata ziua de maine

ce este aceasta lume

care amesteca lumina si intunericul

inchinandu-se

si rugandu-se departarilor

pana in ziua in care un cutremur va reseta

gandurile

obisnuintele

insasi ideea de fericire

redefinind modul in care omul oscileaza

intre libertatea sincera de a fi

si bucuria fara sens de a avea.

Sufletul speriat de singuratatea absolutului

Urasc cuvintele

care dormiteaza in teritoriul

plin de iluzii

al necunoscutului.

In zadar

am vrut sa adun

semnele infinitului

in ceea ce parea

singura cale a omului

de a  intelege

de unde si incotro.

Privind zarva nemediatizata

a unui musuroi de furnici

am ajuns liber

din nou

si privesc cu mila

scrasnetele care insotesc

secundele suparate

pentru ca in calea lor

s-a ridicat din nimic

zidul indiferentei mele.

Cantecul privighetoarei

sfasie ultimele incercari

ale secundelor

de a inalta peste tot

temnite noi sufletului

speriat de singuratatea absolutului.