De-oi muri aș vrea să fiu îngropat într-un pustiu Ici și colo câte-un cactus și un scorpion diliu Eu să ies afară noaptea duh sărac și străveziu căutând pe boltă drumul către Cel ce-i veșnic viu Fără mofturi și palate rușinându-mă de umbra numeroaselor păcate Mici sau mari la fel de nule când le trecem prin lumina spuselor adevărate Mi-a ieșit în cale însuși Dumnezeu într-un târziu Și mi-a spus privind în zare lasă soarele să treacă cu privirea lui prin tine ai fost viu pe jumătate aici ești de-a pururi viu Acum poți să zbori oriunde ești doar gând într-un pustiu Dacă vrei rămâi cu mine veșnicia te așteaptă s-o cutreieri Rupt de clipă și tumultul ei zglobiu.
Autor: dorinbocu
Portretul lui Gheorghe Moise zis și Haplea
Bombănind metecăind Gheorghe Moise zis și Haplea se apropia din vale părea sincer afumat avea pasul cam săltat asimetric căci trecuse într-o doară pe la mat cu mustața ruginită de la țuică și fumat Totuși era falnic Gheorghe Moise ca bărbat S-a oprit zâmbind pe buza șanțului de ploi stricat se uita tăcut spre mine cum se uită Sfântul Petru la copii care joacă țurcă țurcă și iar țurcă în suhat Cum te cheamă măi creștine? Dracu-n praznic țurlai-zvurlai cine știe am uitat Tu ești ăla care cântă serenade cu cimpoiul zărilor pe înserat? Bre Nea Gheorghe ai respectul meu de-a pururi dar n-am timp de trăncăneală sunt cu voia dumitale ocupat Mda se vede stai la soare încordarea cugetării se întinde pe obrazul tău bronzat Bre Nea Gheorghe ia un loc și zi mai bine ce anume te aduse dintre văi la noi în sat Mă aduse măi copile dorul de-a simți o clipă bucuria de-a-nțelege fericirea printre muște apăsat Se prea poate eu aici precum se vede din nămolul plictiselii construiesc castele-n care muștele se-aștern la sfat ...Aș mai sta dar nu se cade ditai omul să se lase de un țânc împresurat?!
OMUL SIMPLU
I se spune om simplu pentru că nu râvnește la cuceriri imposibile și realmente inutile. Nu este interesat de structura atomului sau de războaiele de cucerire a altor tărâmuri. Privește cu îngăduință deficitul de înțelepciune al celor care se cred mari în realitate fiind niște interesante rebuturi. Se însuflețește în timp ce privește cumpăna unei fântâni. Ca și când ar fi un simbol trecător al eternității. Eternitatea al cărei foșnet mângâie sufletul omului simplu dimineața devreme și în amurg când pe ulița strâmtă clipa adoarme pierită. Dincolo de simplitate este pustiul neliniștilor de tot felul. Însuși timpul își schimbă înfățișarea când își târăște indiferența prin pustiul fără orizont al neliniștilor de tot felul.
APELE NU MAI VOR SĂ CURGĂ LA VALE…
Atunci când privesc în zare, îmi deschid ferestrele sufletului. Gândurile negre care și-au făcut cuib pe acoperișul plăpând al prezentului o zbughesc, ca niște ciori. Croncănind indiferente, către alte lumi. În care uitarea învățăturilor simple a transformat ceea ce era viu și temeinic într-o poveste. Cu personaje care au înghețat în memoria de dincolo de închipuirea zbuciumului nefiresc al universului. Apele nu mai vor să curgă la vale. Viermele egoismului mi-a ros temeliile veșniciei virtuale. Zice-se că trăim într-o vreme în care omul se retrage în el însuși. Fugind de accidentele de care nu se pot feri la nesfârșit cei ce iubesc cu blândețe natura. Spun toate acestea intrigat de propria mea slăbiciune în fața cuvintelor. Când eram la început de drum pe ulița mea din câmpiile verzi ale vieții fiecare cuvânt era o metaforă grea. Acum am sentimentul că încrederea mea în puterea cuvintelor a fost surpată. Strădania lor de a spune adevărul despre om este ridiculizată de rătăcirea dezinvoltă a celor care le folosesc tăvălite savant în sirop de minciună.
PATRIARHUL
El, patriarhul Moise, m-a învățat arta tăcerii. Varianta ei asurzitoare. Asortată, discret, cu un surâs spânzurat de lespedea buzelor. El, scruta orizontul legănându-și visele în aparenta învolburare a politrucilor. Umbre neînțelese îi traversau chipul. Săracii de ei, umblă pe uliți ca și când ar fi înțeles ce este nemurirea. El, renunțase la întrebările fundamentale. Oare, de unde vin? Și mai ales, încotro mă duc? Devenise o particulă aflată în suspensie. El, înota ca un pește în oceanul amintirilor. În apele monoton-curgătoare ale timpului. În sporovăiala aparent fără noimă a păsărilor călătoare. Proaspăt sosite din poienile amorțite ale depărtărilor. Purtând în ciocurile lor trandafirii crenguțe de măslin, virtuale. El, îmi spunea, cu o mișcare neterminată a capului, intră în casă, să ne uităm unii la alții, ca niște babuini al căror lăcaș este încă ascuns de marșul închipuit al omenirii către civilizație.
VINO-ȚI TINERE ÎN FIRE…
Vine vremea să privim colb de uliță și stele asfințit de țintirim cu surâs fără perdele veac sucit cine mai știe apele din vechea matcă dacă nu vor fi pierit și în locul lor prigoana degradării a rodit nu mai sunt poteci pe care primăveri scăldate-n soare alergam lipsit de aripi și credeam că lumea-ntreagă a ajuns nemuritoare unde zbori strigau salcâmii proaspăt năpustiți de floare peste sălcii și izvoare sunt un rege care simte universul cum îi trage clipele de sub picioare Doamne de eram privighetoare aș fi plâns de parcă-n mine rapsodia resemnării avea glas de fată mare și cânta trecând voioasă peste țarini și răzoare vino-ți tinere în fire viața omului rămâne o himeră care are nostalgii de nemurire paralele cu dorința lui de-a fi stăpân pe clipa rumenă înșelătoare.
ABIA ATUNCI A PLÂNS
Bunicul imi zicea fiind bolnav căzut la pat de-aș mai putea să văd odată soarele dansând pe maluri și o ploaie care spală omenirea de păcat... Eu adolescent în criză serioasă de cuvinte i-am înțeles durerea l-am privit în ochii plini de lacrimi răvășite și pentru-o clipă pur și simplu m-am blocat. Într-un târziu mânat de-o forță neștiută l-am luat în brațe și-n ureche i-am șoptit transfigurat mereu mi-ai spus că omul este doar o umbră a celui care l-a creat. Te rog aștept un zâmbet în această clipă de la tine eu care-am mers pe urma ta adesea de când se lumina de ziuă și până când amurgul așternea tăcerea peste sat. Abia atunci a plâns uitând de sine și de setea lui de-a fi din nou bărbat a adormit ușor de amintirea unor gânduri încă ferme luminat.
Mor cuvinte…
Bâldâbâc și huștiuluc aruncam în lac cochilii de gasteropode albe culese de Moș Tăgârță zis și Nae Bașbuzuc de pe pajiștea perfectă a lui nea Avram frizerul cel cu prispa rezemată de tăcerea unui nuc. Pârghie și mangealâc lemn de fag cioplit cu barda de bunicul mare meșter din ținutul Carcalâc și tăiat la clopsic iarna ca să-i facă Doamnei Neaga scară pentru podul casei și la prispă parmalâc. Acaret și balabustă își luase Stan flăcăul pe furiș un fel de șustă să nu râdă pe la colțuri gura lumii c-așa-i omul curios ca o mangustă. Hacana și mandravelă cu mârțoaga lui gătită trece pe la porți țiganul să ne-arate gramofonul învârtind la manivelă. Caloian și paparudă a secat fântâna-n ceruri au ieșit la vaduri șerpii vlăguită, printre pietre curge gârla prin nisip și iarbă crudă. Aferim și besactea puradeii lui Nea Stere dorm sub salcia pletoasă iar zlătarul la șosea face tuciuri spoi-tingiri și mii de planuri cum să-și dreagă coviltirul stând la umbră cu muierea lui smolită ca o gură de cișmea. Dandana și balamuc a murit în zori femeia lui nea Miclea zis Ciubuc bate clopotul în dungă aferim și huștiuluc mor cuvinte mor și oameni nu rezistă mult laleaua rătăcită sub un nuc.
VALSUL IMPREVIZIBIL AL NECUNOSCUTULUI
Pentru a zbura am nevoie de un număr redus de cuvinte mamă tată adevăr surâs tristețe orizont la care se adaugă valsul imprevizibil al necunoscutului întâlnit la început sub formă de minereu multicolor opac sau pur și simplu invizibil separat de rugina acumulată pe culoarele eternității obligat să ia forma unor concepte bietul necunoscut ajuns în fața oglinzilor adevărului absolut purtând supus măștile improvizate ale conceptelor nu se mai recunoaște de aceea apar marile turbulențe în univers în rest oamenii sunt fericiți uneori vorbesc despre Dumnezeu timpul trece viitorul nu mai prezintă cine știe ce interes iar umbrele trecutului apasă insistent aripile gândului mereu deschise către o formă alambicată de infinit.
RUGĂCIUNE
Trezindu-se brusc în lumina zilei ce lumină un fel de rai pentru el sau pentru ea a făcut ochii mari deși erau mici și aveau încă forma întunericului intrauterin la ce bun să-i ții deschiși dacă mama are grijă de hrana și de somnul tău uneori îți cântă alteori se jelește impersonal făcând trandafirii și codobaturile să plângă măi copile ține minte ce se întâmplă acum cu tine nu te mai zvârcoli fără rost las-o pentru o clipă în brațele somnului se va trezi singură din visul în care era pe altă planetă și văzându-te va spune aici eram doarme somn limpede pruncul meu nu-mi lipsește nimic mulțumesc părinților mei încă vii neînsemnată cum sunt am adus pe lume acest duh în miniatură ferească-se de mine cât mai mult clipa când voi pleca pe drumul acela apăsător doar pentru că este pietruit cu diamante înfășurate în necunoscut!
ADIEREA TINEREȚII
La oborul lui Marin oile spre seară vin. Toate plâng când urcă dealul căci le cântă Nicolae cu cimpoiul și cavalul! Nu e om ca Nicolae cântă zările înmoaie. Și de-i musai el înjură parc-ar coborî din ceruri îngerii pe bătătură. Doamne de s-ar îndura Ăl de Sus de turma mea! Să-mi trimită ajutoare dinspre răsărit de soare! Și-o muiere muncitoare, de dincolo de izvoare! Dimineața când se scoală să fugim voiși prin rouă lepădându-ne de boală iar când bezna umple satul să vorbim cu luna nouă. La o zi de sărbătoare să jucăm desculți în vie până soarele ajunge la popasul de chindie. Adierea tinereții să nu moară niciodată. Nicolae și Maria. Două inimi care zboară peste lumea lor uitată.
AȘ FI TRIST DAR NU SE POATE
Află dar că timpul trece prin plămânul lumii rece. El nu este născocire ce miroase a poveste. Stau pe-o laviță-n cerdac și văd chipuri apărute din alt veac. Gârboviți sau lumânare parcă sunt atrași de zare! Domnilor priviți cum clipa a dat mugur unde moartea și-a întins cândva aripa. Aș fi trist dar nu se poate timpul trece și surâsul moare de singurătate. Multe gânduri fără rost se-adunară și-mi albiră zile tainice de post. Nu era nimic sub soare să nu-mi taie o potecă către clipa trecătoare. Vai de mine și de voi viața este o plimbare către viața de apoi?!
AMINTIRI DIN RAI
Am trecut pe lângă rai eram țânc sărac și mut nici călugăr și nici crai nu am fost și nici n-am vrut. Undeva adânc în mai ce frumoși erau salcâmii plini de flori și de albine un adevărat alai de miresme care urcă înspre cer în serpentine. În fundal părinții mei mă uitam uimit la ei se mișcau ca niște oameni care sunt și robi și zei. Undeva pierdut în zare zdroncănit de mori și care mai un chiot mai o vorbă despre cum la o adică trece timpul și nu doare. Aș fi vrut să am putere să opresc din mers volantul care scoate răsăritul când mai vesel când mai trist din apusuri efemere.
Mai ia la urmă…
Mai ia și tu un deal în spate și du-l aiurea la câmpie să vadă cei ce simt în pripă cum printre firele de iarbă răsar idile parfumate. Mai ia pe umăr o fântână cu ghizduri grele și tocite și când ajungi cu ea pe lună să nu te temi și nu uita îl ai pe Dumnezeu mereu în mână. Mai ia cu tine un apus în care cântă pitpalacul rămâi cu el ca interpus pe calea către dimineața cu rouă limpede sub vraja poveștilor ce ți s-au spus. Mai ia la urmă o privighetoare și-un crâng de tei anume pentru ea cu trilul ei călătoria ta spre soare va fi un vis în care te vei regăsi cu un preaplin de încântare.
Paradisul improvizat al universului
Am început să vorbesc cam mult am uitat cât de igenic este să vreau să ascult având doar privirea liberă să zburde pe chipurile nepereche ale oamenilor și pe cocoașele blânde ale poienilor parcă le aud chemându-mă nătăflețule vino să dormi în parfum de coada șoricelului habar nu ai cum pot lucra pentru tine invizibilele forțe care țin lumea în mișcare te-ai ramolit visezi tot mai puțin ești dependent de amintiri prezentul ce să mai vorbim de prezent a rămas fără stâlpii credințelor de altădată niciodată perfecte dar fără ele încotro vor să ne ducă mega oportuniștii universului acesta geopolitic germinat de țărâna obosită a acestui mileniu heteroclit să ne oprim așadar din împroșcarea omenirii cu vorbe fără început și fără sfârșit nu știu de ce mi-am amintit liniștea și de ce nu temerile pe care poate că le are vulturul când zboară fără busolă după siestă ca și când ar vrea să-mi spună eu după fiecare luptă cu necunoscutul mă las purtat de mângâierea vântului și acela este momentul în care îmi amintesc de vorbele dintâi ale Creatorului toți sunteți una și una sunteți toți în paradisul improvizat al universului.