Mereu am fost introvertit. Când se uita din veșnicie la felul meu de-a fi, zărghit, și Dumnezeu se întreba cu ce anume a greșit. Treceam prin lanuri de cicoare în pas săltat, de căprioară, în timp ce ploile de vară tăiau prin clipă vad răstit. Înfășurat în spuma zării visam mereu la infinit, tăind prin carnea lui bogată alt adăpost singurătății de visător introvertit. Zâmbeam atât de clar în soare încât nu mai simțeam pământul sub tălpile de om grăbit, ce adormea făcându-și cuibul în țesătura egolatră a înserării, sub cupola cuvântului introvertit. Acum, sătul de inferențe și de metafore scârbit, aștept să cadă peste mine mânia celui care-n barbă zâmbește când adorm smerit abandonat, abia o umbră pe pânza unui mare pictor cu un penel introvertit.