Monolog

Doamne,
eu
am venit
să văd 
ce mă așteaptă
dacă
voi fi socotit
vrednic
să intru, 
zâmbind,
pe poarta aceasta.

Știu,
sunt plin de păcate,
pentru mine
există hotar
între amănunte
și adevărurile esențiale,
de aceea
sunt mereu încordat
și uit
de unde vin,
cu ce mă ocup
și chiar
încotro merg.

Îmi plac vulturii,
Doamne.
Adevărați filozofi
care cunosc diferența
dintre cele mărunte
și
ideea de univers.

Nimeni
nu-i bate la cap
în timp ce fac rotocoale
înalte
pe cer,
îți spun eu, 
dacă nu știi,
acestea sunt silogismele lor
recurente.
N-am crezut
că vulturii
sunt preocupați
de înalta cunoaștere.

Doamne,
am început să cred
că nu are cum să încapă
în sufletul meu
toată lumina
gândului tău.

Măcar
de-aș putea să învăț
cum se poate muri
la streașina clipelor reci,
în care aș vrea 
să te-ntreb
de ce nu mai vii,
să arunci o privire
în ograda părinților mei,
în amurg,
să te mângâie cântec de greier
pe care dansează
tăcuți 
și crispați lilieci.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *