De la fir de păpădie să iei chef de veșnicie alandala pe câmpie. Și să fii atent, Ilie, pe sub plasa norilor chiotul prigorilor se închină zărilor. Tu, de ce nu poți străine să te uiți zâmbind la mine să mă prinzi de scăfârlia gândurilor mele strînse precum boabele-n ciorchine. Și să vii în nori cu mine să vezi cum se-aude plânsul gravitației divine. Frunză verde de salcâm printre clipele fugare mai există un tărâm unde tot ce mișcă moare de atâta nemișcare. Hai mai bine să horim chiar de-o fi să amețim și amurgul să-l pețim căci la blânda lui răcoare trag cei vii și cel ce încă nu prea știe cum se moare. Toată viața strângi odoare minți de crapă de rușine infinitul pe răzoare și te-ai cocoțat în jilțul nemuririi trecătoare, deși duhul tău miroase a pustiu din depărtare. Domnule, bătute-ar vântul, cu beteaga ta lucrare!