De ce aș fi vrut eu să am aripi?

Adevărul este că 
aș fi vrut să am aripi.
Să pot vedea lumea de sus.
Mai ales invarianții.
Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.
Uneori mi-ar fi plăcut 
să călătoresc în timp.
Mai ales în trecut.
Ce n-aș fi dat
pentru un bilet de martor 
la bătălia de la Gaugamela!
Trebuie să fi fost ceva de înțeles
și din încleștarea lui David cu Goliat.
Dar ce fel de om aș fi devenit 
după un popas 
în mulțimea care a fost martoră
la răstignirea lui Iisus Cristos?!
Eu știu.
Limba în care vorbeau părinții era minunată.
Limba în care cuvintele curgeau îmbogățite
în containerul fermecat al amintirilor.
"Nepoate, știi de ce se mișcă frunzele vișinului
de lângă casă?".
Cum de ce? Pentru că adie vântul.
"Da, dar vântul...adie din senin sau undeva...cineva... care cumva...".
S-o lăsăm baltă, bunicule.
Mai bine mi-ai spune ce este fericirea.
"Fericirea este clipa 
în care omul se poartă de parcă ar fi ajuns 
prieten cu eternitatea".
Adevărul este că 
ascultând vorbele neticluite ale anotimpurilor 
am început să înțeleg eternitatea.
Podoabă neprețuită, eternitatea.
Praful indiferenței noastre 
o poate ascunde de închipuirea urmașilor.
Zâmbește frumos eternității, gândacule!
Chiar și atunci când ți se pare 
că ești nedreptățit de clipă.
Adevărul este că 
aș fi vrut
să rămân chiar și prietenul berzelor.
Ele soseau primăvara,
se roteau calme pe deasupra ulițelor,
spunându-mi
te așteptăm mâine în poienile Slănicenilor,
să vii singur
dacă vrei să ne vezi
ce facem noi în timpul liber!?
Tălpile mele răbdau multe.
Plin de mister era cenușiul introvertit al primăverii.
Omul sfințea locul.
Soarele lăsa o parte din razele lui
în sufletul dezbrăcat al omului.
Mari erau vâlvătăile care deschideau ferestrele dimineților.
Adâncă era liniștea în care dansau fulgii de nea
la fereastra casei părinților.
Nu-mi era teamă de viscol.
Îl înfruntam cât încă era puternic.
Spatele meu era pregătit să poarte întreg universul.
Prea multe erau de învățat.
Prea puțini cei care mă priveau direct în suflet.
Cred că fericirea lor venea din detașarea
de scurgerea clipelor.
Îmi venea să le spun.
Oameni buni, opriți-vă!
Eu sunt în război declarat cu lumea cuvintelor.
Ele sunt ca niște cameleoni ale căror afinități  pot ajunge
până la urechea lui Dumnezeu.
Atunci am simțit eu 
primele adieri ale vântului tristeții primordialeale.
Tristețea pornită
din înțelegerea exagerată a universului.
Înțelegi acum 
de ce aș fi vrut eu să am aripi?
Să pot vedea lumea de sus.
Mai ales invarianții.
Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.

 





  


 

2 comentarii la „De ce aș fi vrut eu să am aripi?”

  1. Imi place foarte mult poezia si ce crezi eu n-as vrea ? M-am dus totusi pe google sa caut Gaugamela si te cred ca ai fi vut tot ce spui tu acolo.Am inteles si talcul si m-am dus cu ochii mintii prin multimile acelea…

    Ai sarit peste un acord „Prea puțini cei care mă privea direct în suflet” (iuteala de mana ).

    Am o veste trista : Mihai Tomescu a murit de cativa ani dar nu stiu din ce cauza. Baiatul lui, Sebi, s-a ocupat apoi de vanzarea casei. E mare pacat , era tanar !

    1. Aveam eu o presimțire. Dumnezeu să-l odihnească pe Mihai!
      Mulțumesc pentru sesizarea dezacordului.
      Cum zicea Domnul Mitu, prin anul 4 de liceu, omul patinează când vine vorba de propriile lui greșeli.

      Un sfârșit de săptămână liniștit!

      D.B.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *