Trebuia

Ulita,

din praful tau

mi-am luat avant

spre stele.

Temator,

printre cuvinte,

lunecam purtat de ganduri,

in sosoni,

fara pingele.

Timpul a trecut

si-mi pare

ca zadarnic omul fuge

dupa fluturi

pana moare.

Trebuia sa am putere

nemuririi

sa-i fiu straja

sa nu las chemarea zarii

sa ma surpe

cu-a ei vraja.

Apa timpului pe dealuri…

N-as fi vrut s-aud cum clipa

plange ca si-a rupt aripa,

nici cand soarele rasare

nici cand ziua-n cranguri moare.

Apa timpului, pe dealuri,

sapa neclintita maluri

si privirea mea nu stie

unde-a fost cand simplitatea

mirosea a vesnicie

si cand miez tarziu de noapte

ma impresura cu soapte.

Doamne-ntoarce-te la mine

sa m-ajuti sa trec mai vesel

printre ganduri si suspine!

Am vrut sa desenez o clipa…

Privind

in zare

lumea pare bine intocmita.

Soare,

cer senin

drumuri adormite,

mai putin cel pe care merg

carele

la intalnirea cu moara.

Spac! Spac! Spac!

Se aude tusea neobosita a morii,

un fel de bucium

care ii spune lui Dumnezeu

ca nu au murit inca

toti oamenii.

Am plecat de acasa

spunandu-i tatalui meu

ca invatatorul

mi-a cerut sa desenez,

pentru ziua de maine,

o clipa

din viata dezordonata a satului.

Incercasem sa desenez clipa

ascultand forfota ulitei,

furisat pe un scaun

uitat de rudele mele

pe prispa.

Am inteles ca nu sunt pregatit

sa aud clipa

furisandu-si pasii pe ulita.

De aceea,

am urcat

marele deal

de dincolo de clipocitul sarat

al diminetii,

si cand am ajuns in varful lui

am inceput sa vad clipa.

Am inchis ochii

si

brusc

am inteles

ca zborul

este in puterea celor care au invatat

sa-si odihneasca gandul

in puf

si parfumuri de clipa.

Si iata simt ca liliecii…

Se ridica

din mine cantul

si-l astepta,

cuprins de teama,

in valea plangerii,

cuvantul.

Treceam

prin chiciura cuprinsa

de indoieli

si dor de soare

lucind pe bolta mintii

ninsa.

Eram

nimicul dupa care

alearga ingeri

sa-l intoarca

in matca lui nepieritoare.

…Pierdute zile

cu parfumuri rare

v-am insotit

uitand de mine…

si iata simt ca inserarea

nu-si mai trimite liliecii

sa iste

din neliniste o boare.

Nu-i cer destul sa-mi stinga jale…

Cand am plecat

din satul meu,

mai mult copil

decat vreun zmeu,

inlantuit

in panza vietii

de vremurile in schimbare,

cand ma-ntorceam

eram ca fulgul

si plumb aveam in glezna slaba

cand dadeam semne de plecare.

Luati de ape

nestiute,

de mine

cel ce-am fost mereu,

s-au dus parintii,

mi s-a dus si-un frate

iar portile copilariei

s-au pravalit

de-atata greu.

Nu-i cer destul

sa-mi stinga jale.

Nu-i Dumnezeu

sa-i spun agale

ce dor imi este de salcamii

in care florile

cantau trufase

in diminetile

cu zambet moale.

 

Entropia a smuls din gorganele vechi…

Deunazi,

cand venea primavara,

prin livezi

misunau carabusii,

coleoptere

cu aripi externe

in care chitina luceste mocnit.

Acum,

florile asculta,

nemangaiate,

muzica trista a diminetilor,

caci lumea insectelor,

de altadata,

s-a ispravit.

Atractia

orizontului renascut,

in introspectia calpa

a omului

s-a ratacit.

Entropia

a smuls din gorganele vechi

fiorul

pe care tot insul

il poarta in sine

zidit.

Am uitat ce vroiam sa va spun…

Ma multumeam cu putin

multe erau de vazut si inteles

dincolo de sfiala mea

ii lasam pe cei intelepti sa urce treptele

alunecoase ale cuvintelor

caci era urias talentul lor de a zeflemisi

promisiunile orizontului

ce cauta mai copilul asta al tau aici printre noi

in loc sa mearga sa joace turca

pe maidanele satului

nu stiu bre

poate l-a facut Dumnezeu cu niste piulite lipsa

halal sa va fie

oameni batrani barfiti ca muierile

care s-au adunat in gradina preotului la prasit

si se minuneaza de lejeritatea cu care

preacuviosul injura gastele

in asfintit

lumea zice ca sunt mut

adevarul este ca sunt hipersensibil si

toate clipele ma surprind cu aerul lor heteroclit

multe sunt de vazut si de auzit

in aceasta asezare in care

de o suta de ani

nimeni nu a mai murit

…am uitat ce vroiam sa va mai spun

de aceea ma duc pe dealuri

sa ascult murmurul departarilor

si vaicareala carelor

care se intorc de la padure

in zgomot de talere

croite din castile de otel

pierdute de nemti

in retragerea lor din fata razboinicilor

pravoslavnici

de la rasarit.

 

Timpul curge la-ntamplare…

V-as ura
de tinerete
dac-as fi vreun soi de vraci
care umbla prin copaci
dand sperante si binete
puilor de varcolaci.

Dar
a nu stiu cata oara
te aud suind agale
timpul taie-n mine cale
si la umbra lui imi zboara
gandul catre Dumitale.

Ce n-as da
sa pot intoarce
vremurile ce s-au dus
precum soarele-n apus
si descult, printre baltoace
sa ma pierd in jos si-n sus.

Si
sa fiu
in rai cu soare
si cu fete zambitoare
la taifas cu cei ce stiu
cate fete omul are.

Stiu
ca sunt
pe zi ce trece
ca o umbra care trece
peste zambetul carunt
care, poate, va sa plece.

Incotro
si pentru care
intelesuri, n-are rost
sa-ntrebam vre-un sef de post
timpul curge la-ntamplare
doar in mintea noastra pare
ca ar curge
ba-n amonte
ba-n avaluri
de secunda-n care-am fost.

Ce va tot acoperiti unii altora prostia fara limite?!

Ma vad,

cat mai departe de zbuciumul imbacsit al cetatii,

undeva unde omul nu se mai vede

din cauza infinitului frumos articulat al reliefului.

Frumusetea infinitului este greu de rontait

cu neuronii care s-au instruit pe sponci,

ar zice omul simplu si lipsit de ifose de la tara.

S-au catarat detinatorii neuronilor in fruntea bucatelor.

Mascarici in foi de varza.

Li se citeste in cuvinte subtirimea gandului.

Si neobrazarea intinsa ca o apa murdara

peste plajele de altadata.

Nu deschideti gura

daca nu aveti ceva nou de spus.

Invatati lectia plina de invatamine a tacerii

pentru a descoperi lipsa de insemnatate a faptelor voastre.

Ce va tot acoperiti unii altora prostia fara limite?!

Ne considerati idioti de larg consum?

Eu, Domnule, as rade pana la lesin

de aerele vostre de demiurgi,

daca nu ar fi doar de plans

felul in care va impleticiti

pe maidanele slinoase ale politicului.

Ascundeti-va de ochii lumii!

Munciti!

Cugetati la temeritatea gandurilor voastre!

Eu nu am nevoie de voi

pentru a intelege care imi sunt lipsurile.

Catre vesnic printre cele ce murira…

Cu ce esti

mai acatarii

decat umbra unui vultur

care zboara

sus

pe bolta gri

a zarii?

Ce te plangi

ca viata-i scurta

cand te vanturi printre lujeri

si te-mpiedici de navoade

ca betivul care tine

undita

dormind

pe burta?

Nu mai stiu

de ce pieira

crivatul de altadata

ulitele desfundate

si puterea mea de-a merge

catre vesnic

printre cele

ce murira.

Paradisul nostru inchipuit

Adevarul este

ca omul

tot despicand firul in patru

s-a trezit

singur

departe de inceputuri

din toate partile mursecat

de gurile hulpave ale prostilor

care sunt multi

si au aceleasi drepturi

cu cei smeriti

iata-i

smeritii au inceput sa inalte ziduri

intre ei si gloata care marsaluieste fara azimut

o stare de fapt cum nu se poate mai trista

caci sarbatorile au murit

si din cauza buruienilor

nici Dumnezeu nu se mai vede

ca altadata

stand la taifas cu departarile

in paradisul nostru inchipuit.

Tapsanele inchipuirii

Stiu ca dincolo de faptele

si gandurile mele

invizibile

un fel de aer

pentru cel care priveste

cerul instelat

esti tu

vazand cu adevarat

ce se afla

dincolo de amanunte

te rog

intoarce-ti pentru o clipa

chipul catre mine

vreau sa te privesc in ochi

atunci cand iti spun

ca am inteles

cat de intelept esti

dar inca nu reusesc sa fiu

decat asemenea unui ied

care zburda

inconstient

si uituc

pe tapsanele inchipuirii.

Smarcurile improvizatiei

Fluida

asemenea vantului

trecerea mea prin univers

ramas fara vise

ascultand

plansul celor rataciti

definitiv

in smarcurile improvizatiei

nimic nu poate inlocui

senzatia de confort

pe care o degaja inundatia fleacurilor

viata mea nu mai are stabilopozi

fiecare scancet al universului

este o catastrofa

ma refugiez in desertul gandurilor mele

incolonat

golit de speranta

in contratimp cu adevarurile simple

prea multe nascocirile care ma aduc

in afara amintirilor

definitiv

nu am invatat sa mor

mi s-au terminat lacrimile

si nu am curaj sa imi pun intrebarea

ce fel de lume este aceasta in care

nu mai am timp sa privesc

in mine insumi?

Undeva in august…

Am inceput calatoria mea

printre lucrurile esentiale

ma uitam piezis

la insistenta cu care primavara se intorcea

an de an

redefinind simplitatea

fara sa-i schimbe temeliile

visand mereu alte orizonturi

amagindu-ma ca ele nu ma vor inghiti

si ca voi gasi in mine puterea

de a reveni

acolo unde era centrul universului pentru mine

m-am ratacit in amanari marunte

dar multe

pana cand

intr-o zi am inteles ca sunt captiv

intre zidurile orizontului

si manat de tristete

m-am intors in locul unde

soarele mi se parea

stapanul absolut al tuturor frumusetilor

stiind deja ca

fara chipul neobosit si bland al tatalui

fara privirea incapatoare si trista a mamei

fara surasul misterios si vesel al fratelui

dar si fara curiozitatea

care m-a facut sa pornesc

catre promisiunile orizontului

vechile rosturi sunt atat de surpate

incat nu le mai pot trece cu vederea

stiu de la filozoful german Hegel

ca totul este o iluzie sofisticata

in jurul careia

ne tot invartim

mimand dialectica in intalnirile noastre

cu absolutul.

Bucuria fara sens de a avea

Am

ridicat valul gandurilor

meteahna fara leac

care mi-a ramas din vremea

in care povestile pareau

mai frumoase decat insailarile mele primitive

pe ulitele pline de suferinte

infasurate in surasul trist al vorbelor

la gura sobei

in timp ce mamele mestecau in vasele

binevoitoare cu mancarea saraca

ne adunam in sfarsit toti la aceeasi masa

cei mici cu cei mici

cei mari cu cei mari

si intre cele doua lumi

puntile cu doua benzi ale respectului

mi se parea prea mica

lumea in care m-am nascut

incercam sa vad

ce este dincolo de marginile orizontului

curiozitate pe care astazi nu o inteleg

pentru ca am aflat deja

ca lumea in care traiesc

nu pune pret pe amanunte

ele fiind fumul care iese pe narile clipelor

in timp ce Dumnezeu

doarme cu teasta rezemata

de marginile universului

fiind atent doar la marile echilibre

ce importanta au anotimpurile

ce inseamna amintirile din moment ce omul

este bantuit

de felul in care va arata ziua de maine

ce este aceasta lume

care amesteca lumina si intunericul

inchinandu-se

si rugandu-se departarilor

pana in ziua in care un cutremur va reseta

gandurile

obisnuintele

insasi ideea de fericire

redefinind modul in care omul oscileaza

intre libertatea sincera de a fi

si bucuria fara sens de a avea.

Sufletul speriat de singuratatea absolutului

Urasc cuvintele

care dormiteaza in teritoriul

plin de iluzii

al necunoscutului.

In zadar

am vrut sa adun

semnele infinitului

in ceea ce parea

singura cale a omului

de a  intelege

de unde si incotro.

Privind zarva nemediatizata

a unui musuroi de furnici

am ajuns liber

din nou

si privesc cu mila

scrasnetele care insotesc

secundele suparate

pentru ca in calea lor

s-a ridicat din nimic

zidul indiferentei mele.

Cantecul privighetoarei

sfasie ultimele incercari

ale secundelor

de a inalta peste tot

temnite noi sufletului

speriat de singuratatea absolutului.

Ai…?

Ai vazut vreodata

fulg de nea cum moare

pe obraz de mama

de copii uitata?

Ai simtit,

straine,

cum se duce lumea

alandala-n praznic

si cum moare clipa zilelor senine?

Ai vazut vreodata

om trecand la vale

indoit de sine

si de multe ganduri

egoiste, tulburi,

sufletului pata?

Ai simtit, straine,

obosit de arsiti

si de toate cele,

ajungand acasa,

cum se-nveseleste

inima in tine?

Permanentele inundatii…

A murit plansul

preotii infinitului

l-au infasurat in cenusiul necunoscutului

zicand

ca unii aflati

pe marginea lustruita a santului

mai nimic nu mai este ca inainte

cand albinele

se adunau ciorchine la streasina duzilor

inainte de a da viata altui stup

sfanta afurisenie

de ce mi-a ramas gandul agatat

de acele secunde

asemenea fulgerului

acum cei care colinda

betegi

ulitele de altadata

sunt veniti din galaxia internetului

cine stie ce se afla

dincolo de acest cuvant

aspirator de suflete

mai bine ma asez

surazand

in corabia invizibila a singuratatii

chiar daca aceasta a esuat

pe araratul satului meu

cu relief contorsionat

fi-mi-ar inchipuirile mintii de ras

caci aici

nu mai exista prigoriile

din moment ce timpul a inceput

sa curga ca o apa

care a inceput sa aiba

damblaua permanentelor inundatii.

Si te du in larg de zare

Nu mai sunt carari

pe care

pasii mei sa treaca sprinteni

din fantana grea a clipei

in a vesniciei boare.

Au murit prea multe

stele

si s-au strans in cimitire

la odihna volen-nolens

toate neamurile mele.

Nu mai am vapai

in mine

si nici aripi sa ma poarte

dintr-un gand cu ramuri triste

pe un tarm fara suspine.

In zadar simtiri

si cuget

m-au purtat prin alte spatii

unde timpul se pravale

in cascada lui

cu tunet.

Scrie, lasa clipa

sa se duca

cum se duc nisipuri fine

din pustiuri de Sahara

in gradina mea

nauca.

Si te du in  larg

de zare

cum se duc in prag de toamna

peste mari si tari anume

pasarile calatoare.

I-a lasat Dumnezeu omului dealurile…

26 Mai 2019.

Ce departe am ajuns!

Departe in raport cu ce

imi vine sa intreb nu stiu pe cine?

Mintea omului seamana cu un ou

in care exista doar albus si galbenus.

Cum sa faci din acest amestec

ingredientul care ar putea sa te apropie

de adevarul

de dincolo de curcubeul legamantului?!

I-a lasat Dumnezeu omului dealurile

pentru ca acesta sa invete

ce se afla dincolo de lungul nasului.

Dar,

omul se incapataneaza sa se uite

in punctul lui fix,

fara sa aiba o farama de indoiala asupra

frumusetii acestuia.

Mare belea pe crestetul omului

credinta lui in adevarul subiectiv,

trambitat fara sfiala

in ciuda indemnurilor

inteleptilor de pretutindeni si dintodeauna:

Fie-va mila de prosti!

Judecatorii lor nu sunt din aceasta lume.

Frunza stejarului,

obosita,

s-a desprins din imbratisarea timpului

si

in timp ce isi da ultima suflare

a inteles

ca zborul catre limitele universului

este mai important

decat punerea neconditionata

in  slujba fotosintezei

si a megalomaniei care salasuieste

in intimitatea punctului.

Tatalui meu…

De ziua lui

dadea salcamul

pe dealurile blande-n floare.

Se ofilea margaritarul

si-n mine se ciocnea tristetea

de veselia trecatoare.

De-as fi putut,

tot universul

l-as fi lasat in parasire

pentru ca eu sa pot ramane

captiv in tine,

sarbatoare.

Dar,

iata-ma

privind in mine,

cuvinte am

dar mi-au murit salcamii

si-n locul lor tristetea-si face

salas pe-o lacrima de soare.