Ulita,
din praful tau
mi-am luat avant
spre stele.
Temator,
printre cuvinte,
lunecam purtat de ganduri,
in sosoni,
fara pingele.
Timpul a trecut
si-mi pare
ca zadarnic omul fuge
dupa fluturi
pana moare.
Trebuia sa am putere
nemuririi
sa-i fiu straja
sa nu las chemarea zarii
sa ma surpe
cu-a ei vraja.
N-as fi vrut s-aud cum clipa
plange ca si-a rupt aripa,
nici cand soarele rasare
nici cand ziua-n cranguri moare.
Apa timpului, pe dealuri,
sapa neclintita maluri
si privirea mea nu stie
unde-a fost cand simplitatea
mirosea a vesnicie
si cand miez tarziu de noapte
ma impresura cu soapte.
Doamne-ntoarce-te la mine
sa m-ajuti sa trec mai vesel
printre ganduri si suspine!
Privind
in zare
lumea pare bine intocmita.
Soare,
cer senin
drumuri adormite,
mai putin cel pe care merg
carele
la intalnirea cu moara.
Spac! Spac! Spac!
Se aude tusea neobosita a morii,
un fel de bucium
care ii spune lui Dumnezeu
ca nu au murit inca
toti oamenii.
Am plecat de acasa
spunandu-i tatalui meu
ca invatatorul
mi-a cerut sa desenez,
pentru ziua de maine,
o clipa
din viata dezordonata a satului.
Incercasem sa desenez clipa
ascultand forfota ulitei,
furisat pe un scaun
uitat de rudele mele
pe prispa.
Am inteles ca nu sunt pregatit
sa aud clipa
furisandu-si pasii pe ulita.
De aceea,
am urcat
marele deal
de dincolo de clipocitul sarat
al diminetii,
si cand am ajuns in varful lui
am inceput sa vad clipa.
Am inchis ochii
si
brusc
am inteles
ca zborul
este in puterea celor care au invatat
sa-si odihneasca gandul
in puf
si parfumuri de clipa.
Puterea gandului,
un fel
de-a ne minti
prin ceata vietii.
Ce trupesi
suntem noi
la minte
si
ce prosti sunt,
in ceair,
sticletii!
No,
hai
la brau,
la brau,
la brau
si la secerat de grau!
No,
hai
la drum,
la drum,
la drum
si la secerat de fum!
Se ridica
din mine cantul
si-l astepta,
cuprins de teama,
in valea plangerii,
cuvantul.
Treceam
prin chiciura cuprinsa
de indoieli
si dor de soare
lucind pe bolta mintii
ninsa.
Eram
nimicul dupa care
alearga ingeri
sa-l intoarca
in matca lui nepieritoare.
…Pierdute zile
cu parfumuri rare
v-am insotit
uitand de mine…
si iata simt ca inserarea
nu-si mai trimite liliecii
sa iste
din neliniste o boare.
Se trezi singur
in varful celui mai inalt deal,
de care satul copilariei lui
sta agatat de mii de ani.
Se simti,
pentru o clipa,
trimisul lui Dumnezeu
care stie sa citeasca
in paginile orizontului
ce este nepieritor
si ce este sortit uitarii
in miracolul existentei unui om.
Cand am plecat
din satul meu,
mai mult copil
decat vreun zmeu,
inlantuit
in panza vietii
de vremurile in schimbare,
cand ma-ntorceam
eram ca fulgul
si plumb aveam in glezna slaba
cand dadeam semne de plecare.
Luati de ape
nestiute,
de mine
cel ce-am fost mereu,
s-au dus parintii,
mi s-a dus si-un frate
iar portile copilariei
s-au pravalit
de-atata greu.
Nu-i cer destul
sa-mi stinga jale.
Nu-i Dumnezeu
sa-i spun agale
ce dor imi este de salcamii
in care florile
cantau trufase
in diminetile
cu zambet moale.
Deunazi,
cand venea primavara,
prin livezi
misunau carabusii,
coleoptere
cu aripi externe
in care chitina luceste mocnit.
Acum,
florile asculta,
nemangaiate,
muzica trista a diminetilor,
caci lumea insectelor,
de altadata,
s-a ispravit.
Atractia
orizontului renascut,
in introspectia calpa
a omului
s-a ratacit.
Entropia
a smuls din gorganele vechi
fiorul
pe care tot insul
il poarta in sine
zidit.
Ma multumeam cu putin
multe erau de vazut si inteles
dincolo de sfiala mea
ii lasam pe cei intelepti sa urce treptele
alunecoase ale cuvintelor
caci era urias talentul lor de a zeflemisi
promisiunile orizontului
ce cauta mai copilul asta al tau aici printre noi
in loc sa mearga sa joace turca
pe maidanele satului
nu stiu bre
poate l-a facut Dumnezeu cu niste piulite lipsa
halal sa va fie
oameni batrani barfiti ca muierile
care s-au adunat in gradina preotului la prasit
si se minuneaza de lejeritatea cu care
preacuviosul injura gastele
in asfintit
lumea zice ca sunt mut
adevarul este ca sunt hipersensibil si
toate clipele ma surprind cu aerul lor heteroclit
multe sunt de vazut si de auzit
in aceasta asezare in care
de o suta de ani
nimeni nu a mai murit
…am uitat ce vroiam sa va mai spun
de aceea ma duc pe dealuri
sa ascult murmurul departarilor
si vaicareala carelor
care se intorc de la padure
in zgomot de talere
croite din castile de otel
pierdute de nemti
in retragerea lor din fata razboinicilor
pravoslavnici
de la rasarit.
V-as ura
de tinerete
dac-as fi vreun soi de vraci
care umbla prin copaci
dand sperante si binete
puilor de varcolaci.
Dar
a nu stiu cata oara
te aud suind agale
timpul taie-n mine cale
si la umbra lui imi zboara
gandul catre Dumitale.
Ce n-as da
sa pot intoarce
vremurile ce s-au dus
precum soarele-n apus
si descult, printre baltoace
sa ma pierd in jos si-n sus.
Si
sa fiu
in rai cu soare
si cu fete zambitoare
la taifas cu cei ce stiu
cate fete omul are.
Stiu
ca sunt
pe zi ce trece
ca o umbra care trece
peste zambetul carunt
care, poate, va sa plece.
Incotro
si pentru care
intelesuri, n-are rost
sa-ntrebam vre-un sef de post
timpul curge la-ntamplare
doar in mintea noastra pare
ca ar curge
ba-n amonte
ba-n avaluri
de secunda-n care-am fost.
Ma vad,
cat mai departe de zbuciumul imbacsit al cetatii,
undeva unde omul nu se mai vede
din cauza infinitului frumos articulat al reliefului.
Frumusetea infinitului este greu de rontait
cu neuronii care s-au instruit pe sponci,
ar zice omul simplu si lipsit de ifose de la tara.
S-au catarat detinatorii neuronilor in fruntea bucatelor.
Mascarici in foi de varza.
Li se citeste in cuvinte subtirimea gandului.
Si neobrazarea intinsa ca o apa murdara
peste plajele de altadata.
Nu deschideti gura
daca nu aveti ceva nou de spus.
Invatati lectia plina de invatamine a tacerii
pentru a descoperi lipsa de insemnatate a faptelor voastre.
Ce va tot acoperiti unii altora prostia fara limite?!
Ne considerati idioti de larg consum?
Eu, Domnule, as rade pana la lesin
de aerele vostre de demiurgi,
daca nu ar fi doar de plans
felul in care va impleticiti
pe maidanele slinoase ale politicului.
Ascundeti-va de ochii lumii!
Munciti!
Cugetati la temeritatea gandurilor voastre!
Eu nu am nevoie de voi
pentru a intelege care imi sunt lipsurile.
Cu ce esti
mai acatarii
decat umbra unui vultur
care zboara
sus
pe bolta gri
a zarii?
Ce te plangi
ca viata-i scurta
cand te vanturi printre lujeri
si te-mpiedici de navoade
ca betivul care tine
undita
dormind
pe burta?
Nu mai stiu
de ce pieira
crivatul de altadata
ulitele desfundate
si puterea mea de-a merge
catre vesnic
printre cele
ce murira.
Cine-ar fi crezut vreodata
c-am sa mor
lasand in urma
frunzele plangand pe uliti
dar
si bolta instelata?
Plang si rad
adanc
in mine
ierni
si chipuri ce sunt duse
mult in spate de cortina
nemuririi citadine.
Cine sunt
si unde-i veacul
dupa care se ascunde
azi
in mine pitpalacul?
Adevarul este
ca omul
tot despicand firul in patru
s-a trezit
singur
departe de inceputuri
din toate partile mursecat
de gurile hulpave ale prostilor
care sunt multi
si au aceleasi drepturi
cu cei smeriti
iata-i
smeritii au inceput sa inalte ziduri
intre ei si gloata care marsaluieste fara azimut
o stare de fapt cum nu se poate mai trista
caci sarbatorile au murit
si din cauza buruienilor
nici Dumnezeu nu se mai vede
ca altadata
stand la taifas cu departarile
in paradisul nostru inchipuit.
Obosita
frunza stejarului
se desprinde din imbratisarea timpului
si
in timp ce isi da ultima suflare
intuieste
ca zborul catre limitele universului
nu este cu nimic mai important
decat punerea neconditionata
in slujba fotosintezei
si a megalomaniei care salasuieste
in intimitatea punctului.
Doamne,
sub talpile mele
plang amintiri
al caror parfum bantuie
orizont si zenit.
Izvor al tristetii,
neputintele mele
asculta taifasul mocnit al
stelelor,
parca mai reci
decat gandul piezis
al sfarsitului.
Indurarea
va mai asterne oare
plapuma ei de matase si puf
peste zilele mele?
Stiu ca dincolo de faptele
si gandurile mele
invizibile
un fel de aer
pentru cel care priveste
cerul instelat
esti tu
vazand cu adevarat
ce se afla
dincolo de amanunte
te rog
intoarce-ti pentru o clipa
chipul catre mine
vreau sa te privesc in ochi
atunci cand iti spun
ca am inteles
cat de intelept esti
dar inca nu reusesc sa fiu
decat asemenea unui ied
care zburda
inconstient
si uituc
pe tapsanele inchipuirii.
Fluida
asemenea vantului
trecerea mea prin univers
ramas fara vise
ascultand
plansul celor rataciti
definitiv
in smarcurile improvizatiei
nimic nu poate inlocui
senzatia de confort
pe care o degaja inundatia fleacurilor
viata mea nu mai are stabilopozi
fiecare scancet al universului
este o catastrofa
ma refugiez in desertul gandurilor mele
incolonat
golit de speranta
in contratimp cu adevarurile simple
prea multe nascocirile care ma aduc
in afara amintirilor
definitiv
nu am invatat sa mor
mi s-au terminat lacrimile
si nu am curaj sa imi pun intrebarea
ce fel de lume este aceasta in care
nu mai am timp sa privesc
in mine insumi?
Am inceput calatoria mea
printre lucrurile esentiale
ma uitam piezis
la insistenta cu care primavara se intorcea
an de an
redefinind simplitatea
fara sa-i schimbe temeliile
visand mereu alte orizonturi
amagindu-ma ca ele nu ma vor inghiti
si ca voi gasi in mine puterea
de a reveni
acolo unde era centrul universului pentru mine
m-am ratacit in amanari marunte
dar multe
pana cand
intr-o zi am inteles ca sunt captiv
intre zidurile orizontului
si manat de tristete
m-am intors in locul unde
soarele mi se parea
stapanul absolut al tuturor frumusetilor
stiind deja ca
fara chipul neobosit si bland al tatalui
fara privirea incapatoare si trista a mamei
fara surasul misterios si vesel al fratelui
dar si fara curiozitatea
care m-a facut sa pornesc
catre promisiunile orizontului
vechile rosturi sunt atat de surpate
incat nu le mai pot trece cu vederea
stiu de la filozoful german Hegel
ca totul este o iluzie sofisticata
in jurul careia
ne tot invartim
mimand dialectica in intalnirile noastre
cu absolutul.
Am
ridicat valul gandurilor
meteahna fara leac
care mi-a ramas din vremea
in care povestile pareau
mai frumoase decat insailarile mele primitive
pe ulitele pline de suferinte
infasurate in surasul trist al vorbelor
la gura sobei
in timp ce mamele mestecau in vasele
binevoitoare cu mancarea saraca
ne adunam in sfarsit toti la aceeasi masa
cei mici cu cei mici
cei mari cu cei mari
si intre cele doua lumi
puntile cu doua benzi ale respectului
mi se parea prea mica
lumea in care m-am nascut
incercam sa vad
ce este dincolo de marginile orizontului
curiozitate pe care astazi nu o inteleg
pentru ca am aflat deja
ca lumea in care traiesc
nu pune pret pe amanunte
ele fiind fumul care iese pe narile clipelor
in timp ce Dumnezeu
doarme cu teasta rezemata
de marginile universului
fiind atent doar la marile echilibre
ce importanta au anotimpurile
ce inseamna amintirile din moment ce omul
este bantuit
de felul in care va arata ziua de maine
ce este aceasta lume
care amesteca lumina si intunericul
inchinandu-se
si rugandu-se departarilor
pana in ziua in care un cutremur va reseta
gandurile
obisnuintele
insasi ideea de fericire
redefinind modul in care omul oscileaza
intre libertatea sincera de a fi
si bucuria fara sens de a avea.
Urasc cuvintele
care dormiteaza in teritoriul
plin de iluzii
al necunoscutului.
In zadar
am vrut sa adun
semnele infinitului
in ceea ce parea
singura cale a omului
de a intelege
de unde si incotro.
Privind zarva nemediatizata
a unui musuroi de furnici
am ajuns liber
din nou
si privesc cu mila
scrasnetele care insotesc
secundele suparate
pentru ca in calea lor
s-a ridicat din nimic
zidul indiferentei mele.
Cantecul privighetoarei
sfasie ultimele incercari
ale secundelor
de a inalta peste tot
temnite noi sufletului
speriat de singuratatea absolutului.
Ai vazut vreodata
fulg de nea cum moare
pe obraz de mama
de copii uitata?
Ai simtit,
straine,
cum se duce lumea
alandala-n praznic
si cum moare clipa zilelor senine?
Ai vazut vreodata
om trecand la vale
indoit de sine
si de multe ganduri
egoiste, tulburi,
sufletului pata?
Ai simtit, straine,
obosit de arsiti
si de toate cele,
ajungand acasa,
cum se-nveseleste
inima in tine?
Tot ceea ce stii
se va impotrivi
gandurilor tale
de ieri si de azi.
Te uita-n zare
si lasa timpului de maine
sa duca singur
povara timpului
ce
razletit de ganduri
moare.
Zagazuri
s-au tot rupt
in fiecare colt al lumii
si apa vechilor fantani
a fost uitata
nici arsita
nu-si mai gaseste
locul de odihna
pe ulita cu chipuri nestiute
si ganduri care plang
sub streasina
ce se pravale-n stele
suparata
o
sunteti mici
si goana voastra printre cele multe
isi va iti zadarnic fruntea
in cea din urma zi muscata.
A murit plansul
preotii infinitului
l-au infasurat in cenusiul necunoscutului
zicand
ca unii aflati
pe marginea lustruita a santului
mai nimic nu mai este ca inainte
cand albinele
se adunau ciorchine la streasina duzilor
inainte de a da viata altui stup
sfanta afurisenie
de ce mi-a ramas gandul agatat
de acele secunde
asemenea fulgerului
acum cei care colinda
betegi
ulitele de altadata
sunt veniti din galaxia internetului
cine stie ce se afla
dincolo de acest cuvant
aspirator de suflete
mai bine ma asez
surazand
in corabia invizibila a singuratatii
chiar daca aceasta a esuat
pe araratul satului meu
cu relief contorsionat
fi-mi-ar inchipuirile mintii de ras
caci aici
nu mai exista prigoriile
din moment ce timpul a inceput
sa curga ca o apa
care a inceput sa aiba
damblaua permanentelor inundatii.
Nu mai sunt carari
pe care
pasii mei sa treaca sprinteni
din fantana grea a clipei
in a vesniciei boare.
Au murit prea multe
stele
si s-au strans in cimitire
la odihna volen-nolens
toate neamurile mele.
Nu mai am vapai
in mine
si nici aripi sa ma poarte
dintr-un gand cu ramuri triste
pe un tarm fara suspine.
In zadar simtiri
si cuget
m-au purtat prin alte spatii
unde timpul se pravale
in cascada lui
cu tunet.
Scrie, lasa clipa
sa se duca
cum se duc nisipuri fine
din pustiuri de Sahara
in gradina mea
nauca.
Si te du in larg
de zare
cum se duc in prag de toamna
peste mari si tari anume
pasarile calatoare.
Sufletul omului,
porumbel alb
in zbor lin
pe deasupra salcamilor infloriti
ai copilariei.
In rest,
nerabdarea
si incapatanarea firului de iarba
de a fi
mai inalt decat muntii,
uitand de surasul clipei,
posibil ragaz
pentru a respira o mica parte
din splendorile infinitului.
26 Mai 2019.
Ce departe am ajuns!
Departe in raport cu ce
imi vine sa intreb nu stiu pe cine?
Mintea omului seamana cu un ou
in care exista doar albus si galbenus.
Cum sa faci din acest amestec
ingredientul care ar putea sa te apropie
de adevarul
de dincolo de curcubeul legamantului?!
I-a lasat Dumnezeu omului dealurile
pentru ca acesta sa invete
ce se afla dincolo de lungul nasului.
Dar,
omul se incapataneaza sa se uite
in punctul lui fix,
fara sa aiba o farama de indoiala asupra
frumusetii acestuia.
Mare belea pe crestetul omului
credinta lui in adevarul subiectiv,
trambitat fara sfiala
in ciuda indemnurilor
inteleptilor de pretutindeni si dintodeauna:
Fie-va mila de prosti!
Judecatorii lor nu sunt din aceasta lume.
Frunza stejarului,
obosita,
s-a desprins din imbratisarea timpului
si
in timp ce isi da ultima suflare
a inteles
ca zborul catre limitele universului
este mai important
decat punerea neconditionata
in slujba fotosintezei
si a megalomaniei care salasuieste
in intimitatea punctului.
De ziua lui
dadea salcamul
pe dealurile blande-n floare.
Se ofilea margaritarul
si-n mine se ciocnea tristetea
de veselia trecatoare.
De-as fi putut,
tot universul
l-as fi lasat in parasire
pentru ca eu sa pot ramane
captiv in tine,
sarbatoare.
Dar,
iata-ma
privind in mine,
cuvinte am
dar mi-au murit salcamii
si-n locul lor tristetea-si face
salas pe-o lacrima de soare.