Cand am plecat
din satul meu,
mai mult copil
decat vreun zmeu,
inlantuit
in panza vietii
de vremurile in schimbare,
cand ma-ntorceam
eram ca fulgul
si plumb aveam in glezna slaba
cand dadeam semne de plecare.
Luati de ape
nestiute,
de mine
cel ce-am fost mereu,
s-au dus parintii,
mi s-a dus si-un frate
iar portile copilariei
s-au pravalit
de-atata greu.
Nu-i cer destul
sa-mi stinga jale.
Nu-i Dumnezeu
sa-i spun agale
ce dor imi este de salcamii
in care florile
cantau trufase
in diminetile
cu zambet moale.