Oriunde vei privi
timpul trecut
te va ajunge din urma.
Va veni o zi
in care
nu vei mai putea
nici macar sa plangi
pentru ca izvorul lacrimilor
va fi uscat.
Insasi ideea de suflet
pare sa fie amenintata
de scurgerea dezordonata a timpului.
Iti privesti mainile
brazdate de amintiri care nu vor sa piara.
Te uiti
in oglinda
si nu-ti vine sa crezi
ca ai ramas singur.
Nu mai ai putere
sa le spui prietenilor
ca ai murit.
Te strecori printre cuvinte
neobservat.
Nimeni nu te mai trage
de maneca rupta a camasii gandului tau.
Esti inconjurat de obstacole mestesugite.
Incerci sa ajungi
in poiana cu nuci odihniti
dar cararile vechi
au fost inghitite de catina
plina de ace
si brusturi cuminti.
Soarele
parca rasare si-apune
in vremea din urma
prea des.
Nu exista nici o constanta
cinstita
in universul acesta pervers.
Exista doar drumuri fara intoarcere
pentru cei care sunt infinitului hrana
si clipei samanta de mit.
De aceea
va veni o zi in care si streasina casei
va lacrima sub povara uitarii
la ceas de banal asfintit.
Ape tulburi
incurcara
incercarea ratiunii
de-a visa la primavara.
Avem munti
avem si ape
dar n-avem in noi sfiala
si taria de-a ne rupe
de castigurile calpe.
Pana sus
in varf de munte
cei ce mint
se catarara.
Pentru-o clipa
ne-amagiram
ca vom fi si noi in lume
altceva decat prostie
si ocara.
Unde este stiinta
care ne indrituieste
sa punem etichete
oamenilor si intamplarilor?
Ce rost are
teama de necunoscut
pentru cel ce nu a ridicat
inca
privirea asupra orizontului?
Penibil
in stare pura
cel ce se crede
bun si drept
cu fiecare cuvant
slobozit inspre ceruri.
Invata-ma Doamne
sa tac atat de frumos
incat cel ce asculta
devine
un mic intelept.
Piramidele
au ajuns o ruina.
Oasele lui Alexandru Macedon
s-au amestecat
cu nisipurile orientului.
Vitejia soldatilor romani
nu va fi cunoscuta,
aievea,
niciodata.
Cetatea Troia
a disparut cu totul de pe suprafata
Pamantului.
Cu toate acestea,
eu inca mai cred
in existenta nepieritoare
a unui loc
in care muntii din inchipuirea mea
mangaie timpul si cerul.
Voi,
umbrelor,
unde aveti adapost iarna,
in timp ce noi,
cei plamaditi din carne si oase,
ne vanturam,
fara tel,
printre minunile invizibile
ale devenirii universale?
Suntem mereu in opozitie
cu acea parte modesta din noi
care simte in ce directie
ne poate duce
ecuatia fericirii.
Si nu avem ochi
pentru firul de colilie,
chinuit de arsita verii
si mangaiat de adierea impersonala a
vantului.
Am visat
c-am ajuns intr-o lume
in care cuvintele tac
si zambesc
maruntelor adieri ale timpului.
De unde veneam eu,
cuvintele erau mereu incarcate
cu polenul silentios al clipelor.
Acestea sunt cuvintele
care viseaza la infinit si puritate.
Acestea sunt cuvintele
care mor fara sa cunoasca
starea de echilibru atemporal.
Dincolo de cuvinte
suntem noi
si proiectele noastre de nemurire a eului.
Milenii de inclestare surda
pe meterezele eului
au lasat urme pe chipul cuvintelor.
Cine sunt EU?
Cine sunteti voi CUVINTELOR?
Cum sa va spun,
era inalt,
frumos
si tacut.
Cand il intalneam
imi daruia zambetul lui,
aflat undeva la limita perceptiei.
„Nu sunt de pe alta planeta,
dar
deocamdata
nu este nevoie de mai mult,
imi spunea zambetul lui.
Nu trebuie sa-mi spui numele tau.
Ti-am auzit gandurile speriate.
Au ramas suspendate intre infinit si clipa neinsemnata.
Trebuie sa inveti de la albine rabdarea de a aduna polenul.
Sufletul tau este alb
ca o camasa tesuta din puf de papadie.”
Deja as fi vrut sa stiu
cand il voi mai vedea
tacand
pe ulita mea stramta,
prafuita
si rupta de infumurarea stelelor.
Fie ca suntem frumosi
penibili
sau rupti de realitate
irelevant
malaxoarele istoriei
ne vor sterge urmele
astfel incat
in mileniul urmator
nimeni nu va mai avea curiozitatea
sa stie cum aratau coropisnitele
potarnichile
sau mistretii.
Cat despre noi oamenii
plesnind de organica noastra ingamfare
si rumegand pe furis
binefacerile necuvenite
nici Dumnezeu nu-si va mai aminti
desi el a trait intens
cateva milenii
iluzia ca nu va fi singur in univers
invatandu-ne
sa amusinam parfumul eternitatii
de pe falezele nesigure ale clipelor
mereu curgatoare
in oceanul fara margini
al uitarii.
Cuvintele se uita la mine obosite.
Speranta lor
de a pastra doar amintirile
in care si-au facut cuib privighetorile
nu a fost implinita.
De multe ori
am avut senzatia
ca voi fi auzit de Dumnezeu
vorbind universului.
Stiam ca inaintea mea
destui curiosi s-au ratacit
prin zavoaiele clipelor nepieritoare.
Am ascultat cu urechea ciulita
la armoniile inserarii
si n-am gasit
nici un cuvant pe masura frumusetii lor.
Am inceput sa cred
ca voi muri
parasit de curajul
de a separa zgomotul inutil
de reverberarile nebanuite ale cuvintelor.
Aoleu si vai de noi,
zboara timpul
si pe dealuri
nu mai creste colilia
sau vreun brusture de soi.
Tare-as vrea sa dau
o clipa
vesnicia inapoi.
Sa ma vad pe creasta zarii
agatat de plansul vostru
cei plecati in alta lume
fara lacrimi si noroi.
Ne mintim
din zori de ziua
pana cand ajunge noaptea
sa ne caute prin casa
urmele din doi in doi.
Fost-am veseli
si cu mintea
rasfirata
sau valvoi.
Fost-am lorzi peste zavoaie
printre mierle,
turturele,
alte lumi si pitigoi.
Aoleu si vai de noi.
Nu avem decat un soare
dar avem prea multe ganduri
ne sfadim ca niste vrabii
care-au dat din intamplare
peste-o groapa de gunoi.
Unii zic ca albu-i negru
si ca ceapa,
in esenta,
este tot un usturoi.
Ei,
oprira caru-n panta,
si porni taifas vioi.
Doar o vorba v-as mai spune:
Vai de ei, sarmanii boi!
… Am un coleg, mai bogat în ani decât mine, care mi-a citit toate cărţile. Nici măcar cei care sunt în cercul restrâns al familiei nu au avut această disponibilitate excepţională. Acest coleg vine din altă lume. O lume care a devenit simplă amintire. Lumea inocenţilor.
Întâlnirea cu acest coleg care nu şi-a pierdut inocenţa a fost adierea de care sufletul meu a avut nevoie pentru a întoarce uneori spatele viitorului. Am început să cred că prezentul nu este altceva decât locul în care încercăm să înţelegem de unde venim.
Nu este simplu să răspundem la întrebarea “de unde venim”. Amănuntele se năpustesc necontenit asupra simţurilor. Uneori ne urcăm pe creasta unui munte pentru a descoperi cum se vede lumea de dincolo de orizont. Bogăţia infinită pe care ne-o pun la dispoziţie simţurile periferice îşi schimbă mereu înfăţişarea. Noi înşine ne schimbăm înfăţişarea rătăcind pe uliţele întortochiate ale timpului. Cercetarea înfrigurată a amănuntelor este joacă de copil. Dibuirea frânturilor de veşnicie, urmărind cu ochii minţii larg deschişi spectacolul viu al simţurilor, este o îndeletnicire pentru inocenţii incurabili. Dacă aceşti inocenţi sunt şi scriitori, atunci Creatorul nu mai are motive să se plângă de singurătate. Povestea amărăciunilor sau a bucuriilor de moment ale omului rămâne în seama inocenţilor care au deprins spovedania absolută în faţa cuvintelor.
De la cuvântul absolut până la urechea Creatorului nu mai există nici spaţiu nici timp. Există doar teama inocenţilor că nu vor putea rămâne la infinit fideli universului lor, univers plin de arome şi culori nepereche.
Timpul trece şi inocenţa noastră se transformă într-un fel de cenuşă a amintirilor, din care, poate se vor hrăni, inocenţii viitorului.
Ceea ce numim astazi amintire a fost candva intamplare traita cu intensitate. Intamplarile sunt vii nu neaparat pentru ca sunt ghidate de o idee geniala. Majoritatea oamenilor sunt partasi la intamplari in care energia lor trupeasca si sufleteasca a putut sa faca eruptie fara nici o ingradire. Chiar si intr-o lume saracacioasa, daca se aduna suficiente ingrediente, intamplarile traite astazi vor lasa urme pe care maine le vom asocia cu nostalgia amintirilor. Amintirile sunt materia prima a nostalgiilor de tot felul. Nu putem avea nostalgii daca am uitat toate intamplarile prin care am trecut in viata.
Prezentul ne ocupa pana la refuz agenda, contribuind din plin la amplificarea si supradimensionarea amintirilor.
Viitorul este obsesia copilariei si a adolescentei. O obsesie care are rolul de a-l ajuta pe om sa se defineasca cat mai expresiv in raport cu societatea, de care omul se simte foarte dependent in copilarie si in adolescenta.
Pe masura ce inainteaza in varsta, omul intelege ca deplina lui valoare nu poate fi data la iveala decat apropiindu-se de resorturile singuratatii. Scufundarea individului in societate inseamna anularea celui mai important izvor al frumusetii spirituale a individului: unicitatea modului in care percepe, interpreteaza si extrapoleaza zgomotul infinitului.
