Zambetul lui…

Cum sa va spun,

era inalt,

frumos

si tacut.

Cand il intalneam

imi daruia zambetul lui,

aflat undeva la limita perceptiei.

„Nu sunt de pe alta planeta,

dar

deocamdata

nu este nevoie de mai mult,

imi spunea zambetul lui.

Nu trebuie sa-mi spui numele tau.

Ti-am auzit gandurile speriate.

Au ramas suspendate intre infinit si clipa neinsemnata.

Trebuie sa inveti de la albine rabdarea de a aduna polenul.

Sufletul tau este alb

ca o camasa tesuta din puf de papadie.”

Deja as fi vrut sa stiu

cand il voi mai vedea

tacand

pe ulita mea stramta,

prafuita

si rupta de infumurarea stelelor.