Timpul
trece
leneş,
prin grădina-n care
dă lăstar dreptatea.
Plânge
luna nouă.
Singură,
pe dealuri,
cu eternitatea.
Încotoşmănată,
pare,
trista Doamnă,
în senzaţi dure
şi-n sofisme moi.
Arde asfinţitul
bolta
grandioasă.
Şi se-ntorc acasă
turmele de oi.
A singurătate,
cântă duhu-n mine.
Pe cărări savante
se întorc sub geamuri
vechile nelinişti,
marile suspine.
Am ajuns acasă.
Fratele,
părinţii
nu mai sunt cu mine,
au plecat la coasă.
În tărâmuri albe,
cu tăcere deasă.
Auuu!
Mi-e dor de tine,
clipă ne-nţeleasă!
Va să se dărâme
temelia zării.
Şi din nou
pe dealuri
îşi vor face cuiburi
duhurile mării.