SATUL

Să trec zâmbind, prin colbul zării,
târându-mi visele, mirat,
prin silogismele uitării,
de nostalgii resuscitat.

Aș vrea să evadez, din mine,
cu nici un strai înveșmântat,
să văd fotoni mustind de bine,
în care timpul doarme beat.

Să fiu, ca fumul care iese,
din horn, la ceas de înserat
și din alaiul clipei țese,
covor de greieri fermecat.

Adică, singur pe răzoare,
să mă strecor, neobservat.
Iar dacă mor, din întâmplare,
în rai s-ajung netulburat.

Purtând pe umeri nerăbdarea
întoarcerii la mine-n sat,
să mai privesc odată zarea,
de veșnicie asistat.

Articole Similare

  • DE SFÂNTUL CONSTANTIN

    Tatăl meu, un om tăcut, nu îl ruga pe Dumnezeu, nu înjura, vorbea puțin și umbra lui, în fierărie, se opintea muncind din greu. Atâtea nopți i-am fost alături. Un Hefaistos mai subțire, ciocanul lui isca potcoave, de încălțat viețuitoare, de la mamut la scarabeu. Am încercat și eu, odată, să meșteresc o-ncuietoare, dar n-a…

  • Prietenul atomilor

    O zi, în care soarele a inundat, cu raze vii, întreaga vale. Coleoptere străvezii, mi-au apărut, zâmbind afon, în cale. Privindu-le, bătătorind, poteci, pe creste arămii, m-am smuls din gândurile mele, abisale. Ciudate firi, dispuse, sistematic, la războaie, cu diverse creaturi rivale! Atomii par expresia dorinței lor de a veghea, etern, la adăpostul unor încleștări,…

  • …

    Să nu te plângi, de semeni vânt, când sufletul, ascuns de vorbe, se va trezi, fără veșmânt, în gura celor care își prepară hrana, din episoade oarbe de furtună. De răutatea vorbelor, ce ies nervoase din cuvânt, tu n-ai fi fost ajuns, lăsând, substanța lor precară, în seama unui înțelept sau sfânt, ei, singuri știu…

  • Ideea de țânc

    Pașii amurgului foșnesc în pământul străbun. Țâncul simți un fior, în care plăcerea privea speriată, cum timpul se duce la vale nebun. Cad felinare din cerul cu stele țesut. Țâncul privi adierea acestui acum, în care ideile umblă, golașe, pe creste și stelele stau rezemate de cosmosul mut. Timpul visează, curgând prin livezi de adaos…

  • MUSCA

    Ieși musca la arat, pe pământul dezghețat, bucuroasă, cum n-a fost, în al hibernării rost. Dup’-atâta frig anost, a ieșit din adăpost, ca să ia cu trompa sa, din țărână, tot ce vrea. Toți o surghiunesc, dar nu-i, mare spaimă, nimănui, Dumnezeu i-a hărăzit, hrană, tot ce-i putrezit. Sper că toți ați observat, cât de…