SATUL
Să trec zâmbind, prin colbul zării,
târându-mi visele, mirat,
prin silogismele uitării,
de nostalgii resuscitat.
Aș vrea să evadez, din mine,
cu nici un strai înveșmântat,
să văd fotoni mustind de bine,
în care timpul doarme beat.
Să fiu, ca fumul care iese,
din horn, la ceas de înserat
și din alaiul clipei țese,
covor de greieri fermecat.
Adică, singur pe răzoare,
să mă strecor, neobservat.
Iar dacă mor, din întâmplare,
în rai s-ajung netulburat.
Purtând pe umeri nerăbdarea
întoarcerii la mine-n sat,
să mai privesc odată zarea,
de veșnicie asistat.