Când în trup sălăşuia,
o fereastră către lume,
să găsească,
să-şi asume,
sufletul nădăjduia.
Înţelept,
cu greu găsindu-şi
albie şi râu în sine,
sufletul murea o clipă
cu speranţa că în ceruri
răul însuşi
va fi bine.
Lasă,
suflete,
să curgă,
lava minţii,
demiurgă!
Şi din prea puţin de clipă
să-ţi întinzi asupra zării
uriaşa ta aripă.
O fereastră
către lume,
sufletul a fost cândva.
Dar, dorinţele şi teama
au făcut
să nu rămână
decât numele din ea.
Mai e timp,
mai e lumină.
Mai avem cuvinte-n care
zarva lumii se aude
ca o ploaie
cu surdină.
Amăgindu-mă,
sau,
poate,
dând un alt contur tristeţii,
iar mi-e dor de tine,
mamă,
iar mi-e teamă că sticleţii
mă vor izgoni din mine,
tocmai când lumina zării
îşi fardează nemurirea
în oglinda dimineţii.
Suflete,
eu n-am nici umbră
dacă nu mai ţii fereastra
nemuririi tale-n mine.
Suflete,
eu sunt ţărâna,
tu eşti duhul învierii
zâmbetului din suspine.
Luminează,
Doamne,
calea
gândului spre împlinire!
Dăruieşte-mi har şi sete!
Şi un strop din infinitul
ce transformă orizontul
dintr-o taină în rostire.
Vreau
să-mi dai răgaz,
Stăpâne,
cât să-ţi pot privi lucrarea.
Şi să-mi pot turna-n cuvinte
bucuria şi mirarea.
Căci,
eu nu mai vreau în stele.
Prea m-am săturat de ele.
Vreau pe prispa casei mele.
Latre câinii,
plângă mieii!
Şi în ierburi să se-audă
cum se-ngână scarabeii!