Trezirea cuvintelor din uitare 13 martie 2009
De felul meu, sunt foarte intelegator cu zarva pe care gugustucii si cotofanele o intretin dis de dimineata pe langa casa omului. Mi se pare odihnitoare, peste asteptarile mele, reprezentatia acestor zburatoare cu tabieturi bine conturate. Cotofana tremura de curiozitate in fiecare clipa a vietii ei. Interpelarile ei, aduc mai degraba a croncanit decat a ciripit cu gabarit discutabil, fiind asemenea monologului unui savant, caruia i s-a urat cu singuratatea si a inceput sa vorbeasca cu propriile lui creatii. Nici gugustucul nu este o pasare pe care o poti ignora sau injura. De cele mai multe ori ascuns in cenusiul prelung al zilelor de vara, gugustucul seamana cu un muezin care anunta din minaretul vesniciei ora rugaciunii pentru cei supusi stricaciunilor clipei, pline de gusturi neortodoxe. Cand este vorba, insa, de zarva pe care o fac bietele cuvinte, manate la pascut pe izlazul virtual al societatii, de slujitori neindemanatici, imi piere somnul brusc, ma inunda disperarea si devin cat se poate de circumspect, gandindu-ma ca si insailarile mele literare ar putea starni astfel de reactii in teasta cititorilor mei absolut ocazionali. Imi zic: “Domnule, lasa cuvintele sa umble prin tipirigul orizontului. Nu le imboldi sa ia forma gandurilor tale. Au si ele mandria lor. Nu isi deschid petalele cu intelesuri nebanuite la fiecare cotcodacit”. Si stau pe ganduri sau le dau tarcoale cuvintelor, sperand ca intr-o buna dimineata voi avea o revelatie: “Domnule, ia uita-te la ele, ce frumos stau la soare, parca ar fi niste orhidee adunate la sfat pe tarmurile infinitului”. Adevarata frumusete a cuvantului iese la iveala abia atunci cand priceperea eclesiastului aspirant intra in rezonanta cu infinitul. Emotia intalnirii spiritului cu profunzimea si stralucirea somnolenta a cuvintelor este la fel de inalta ca emotia intalnirii omului cu el insusi, prin mijlocirea cuvintelor altora. Cat ocol pentru a spune un lucru foarte simplu: “M-am intalnit cu mine insumi, citind, nesperat, cateva poeme scrise de Doamna Passionaria Stoicescu. Brusc, coaja de automultumire care se injghebase pe acoperisul mintii mele, s-a topit, facand loc unor ganduri noi. Va trebui sa invat si eu sa trezesc din uitare cuvintele, pe care oamenii prea grabiti le-au abandonat in containerul obisnuintei.
|