Nu stiu ce ma face sa cred ca scrisul este o forma de eliberare a sufletului. Una dintre multiplele lui forme de eliberare. Caci sufletul pare a fi tot timpul amenintat de o temnita virtuala. Cea mai importanta dintre temnitele sufletului ramane trupul in care salasuieste. Nenumaratele suferinte ale trupului sunt tot atatea motive de intristare a sufletului. Dar suferintele sufletului, insusi, ce sunt? Singurele suferinte care conteaza cu adevarat. Nu ma invrednicesc sa spun mare lucru despre motivele pentru care sufletul se poate simti in dezacord cu el insusi la un moment dat. Daca as face doar o incercare in acest sens ar insemna sa scriu un roman, al carui inceput este mai vechi decat Biblia si al carui sfarsit este imposibil de dibuit pentru eternitate. Ar fi un sfarsit determinat de concluziile de ultima ora ale sufletului, care este, simultan, actor si spectator al unei epopei in care particularul aspira la inaltimile universalului iar universalul se reinventeaza din substanta particularului. Descurajant. Poate ca ideea de a privi la frumusetea universului fara a o judeca sau explica nu este o aberatie. Ar putea fi cel putin o alternativa, la care putem apela atunci cand observam ca suntem in evidenta eroare. De ce trebuie sa aflu eu cum circula apa prin vasele capilare ale salcamului? Mult mai odihnitor pentru suflet este sa se lase mangaiat de parfumul florilor de salcam, in amurg, in timp ce liliecii deseneaza, plini de energie, scena in care se altoieste, iluzorie, propria lor fericire.