Logica sentimentelor 21 ianuarie 2009
Simt timpul curgând prin venele mele. Iată, călătorule, unde te duce pasiunea pentru puterea continuului. Nu te mai poți odihni, nici în vis. Paradigmele așteaptă să fie restructurate. Semenii așteaptă să fie mângâiați de privirea ta furișată. Muntele plânge după chiotul tău, care întrerupea odihna semeață a prăpăstiilor. Poarta care te ducea, pentru o clipă, în paradis, scârțâie, nemângâiată, în pădurea unde privighetorile descântau auzul apelor. Ar trebui să arunc o parte din mine în zepelinul infinitului, care îmi da târcoale, pe vremuri, cu respirația întretăiată. Nu încăpeam în mine însumi. Îmi venea să râd. Îmi venea să plâng.
Acum plutesc pe deasupra voluminoaselor mele inchipuiri de altădată. Mi s-a făcut dor de tatăl meu. Mi s-a făcut dor de fratele meu. Mi s-a făcut dor de surâsul a cărui lumină am evitat-o. Mi s-a făcut dor de surâsul pământului in care am vărsat primele lacrimi. Mi s-a făcut dor de surâsul pamântului în care am așteptat sosirea primăverilor, ca pe o descătușare. Mi s-a făcut dor de surâsul pământului din care țâșnea mărgăritarul la beregata cuvintelor.
Speriate, cuvintele mi se opreau în tunelul sentimentelor. "Ești mut, călătorule?"- mă întrebau restul sunetelor, defilând grațioase prin adormirea răsfățată de soare a cărărilor. Știind că odată slobozite din mine, cuvintele se pierdeau definitiv, răspundeam în gand: "Da, deocamdată sunt mut, pentru că sufletul meu abia invață logica întortocheată a sentimentelor".
|