Sunt un individ bântuit de nostalgii. Adică trăiesc spânzurat de trecut. Mi-am făcut din amintiri un fel de fotoliu, în care mă așez confortabil și mă las inundat de parfumul lor. Creierul omului este o mașinărie perfectă, din multe puncte de vedere. Unul dintre aceste puncte de vedere am să-l explic în continuare. Ajutat de simțurile periferice, Domnia sa Creierul colectează sârguincios date despre lumile de tot felul, accesibile lui direct sau indirect. Tot el stochează aceste date, după reguli care nu ne sunt cunoscute, încă, în totalitate. Cert este că, dacă suntem antrenați și dacă nu am renunțat la gimnastica minții în favoarea unei existențe vegetale, acuratețea cu care ne folosim de datele stocate este fantastică, în comparație cu abilitățile mașinilor. Și aceasta nu este totul. Dincolo de subtiliățtile care guvernează procesul de stocare a datelor de către creierul omului se află o însușire care putem spune că este definitorie pentru om. Din datele pe care le stochează cu o tenacitate involuntară, uneori, creierul realizează lumi virtuale, astfel structurate și scuturate de efemer încât devin chintesențe. Lumea chintesențelor este construită de creierul omului, oarecum pe furiș, după reguli pe care nu le înțelegem niciodată pană la capăt. Noi, cei care vorbim mult sau avem meteahna scrisului în sânge, am renunța la multe dintre darurile noastre aparente, pentru a avea acces nelimitat la harul de a zămisli și pune în circulație chintesențe. Ceea ce, sistemic vorbind, ar fi o mare greșeală. Darurile aparente ale omului condiționează accesul lui la har. Fără ocazia de a vedea un fluture zburând voiois după o ploaie de vară, omul nu va avea niciodată puterea de a simți, fie și parțial, măreția lucrărilor Creatorului. Măreție din care el însuși poate face parte, dacă își întoarce fața către adevărurile esențiale.