Sa nu strici niciodata somnul cuvintelor! 30 Ianuarie 2011
Nu tulbura somnul cuvintelor. Asa imi spuneau toate semnele care veneau dinspre lumina si dinspre tristetea, travestita, zilnic, dupa apus, in intuneric. Pentru o clipa cuvintele isi iau libertatea de a fi fulg si cenusa. Spaima nu a murit nici macar in somnul cuvintelor. Eu am vazut cuvantul mama zgaltait in somn de teama de a nu fi inghitit de o prapastie imaginara. Parasit de cei fara nume si chip, cuvantul mama se ratacise undeva intre spatiu si timp. Stramt este locul acela unde spatiul devine una cu timpul. Nu mai exista tipat. Nu mai exista bucuria intoarcerii, pentru ca nu mai exista inceput si sfarsit. Am obosit pandind focurile de artificii ale istoriei. In singuratatea mea, incrustata genetic, am fost mereu aparat de cuvinte. Cand neputinta mea a fost mai inalta, chiotul lor a fost ca un semn de intoarcere a celui pierdut printre umbre la matca. Unde ai fost plecat cat timp mama ta a incaruntit? Unde ai fost plecat cat timp fratele tau a fost inghitit de marele haos? Am fost plecat pe urma cuvintelor. Ele au obiceiul de a face popas pe creasta necercetata a dealurilor. Priveste, ce frumos este lumea oranduita dincolo de zare, imi spunea fiecare creasta. Si nu uita, sa fii mereu gata cand se va porni, in zori, harmalaia cuvintelor. Am tot umblat, prin aburul, nedefinit dar plin de chemari nerostite, al zarii, insotit de voiosia sau de tristetea cuvintelor. La o intrunire a gandurilor care dau mugur in zavoaiele singuratatii am inteles, in sfarsit, taina obedientei inversunate a cuvintelor: eternitatea lor era izomorfa cu eternitatea gandului meu. Revelatie greu de suportat prin aburul nedefinit dar plin de chemari nerostire al zarii. Cuvintele nu pot fi mai inalte decat zidul singuratatii tale- imi spunea, fantana privind obosita la zbuciumul introvertit al apei. Si inca ceva: cand vor obosi sa respire nelinistea ta, cuvintele vor adormi. Tu, sa nu strici, niciodata, somnul curat al cuvintelor!
|