Mă întorc la vremea în care, țânc fiind, nu scăpam nici un prilej de a mă afla în preajma bunicului meu dinspre mamă. Om ciudat, ale cărui gesturi interioare pregăteau reprezentații de o culoare cu totul deosebită. Până și eu, necopt în multe privințe și încă nesigur de pașii și de cuvintele mele, simțeam în bătrânețea lui doar un paravan pentru o înțelepciune a cărei întindere ar fi putut lesne să devină covorul fermecat, pe care gândurile mele visau să zboare către orizonturi, socotite altfel inutile sau inaccesibile. Nu știam atunci să exprim, în cuvinte, ceea ce observam la el. Plăcerea imensă de a vorbi cu lumea, privind-o de la o anumită distanță. Astăzi, când eu însumi sunt în relații de bună vecinătate cu bătrânețea, aș numi acea distanță, nivelul ideal de abstractizare a înțelesurilor, pe care lumea ni le transmite fără întrerupere. În tinerețe, bunicul fusese un veritabil om de acțiune. Întâmplările vieții îl transformaseră într-un cugetător autentic, deși nu avea decât dovada că a frecventat patru clase primare. O performanță notabilă într-o lume despre care anumite lucrări ne informează că a fi analfabet era un fapt care trecea la fel de neobservat ca și larma privighetorilor în cotloanele necercetate ale pădurilor. Liniștea care se așternea pe fața bunicului, când rămâneam doar noi doi, punea zăbală invizibilă dorinței naturale a sufletului meu de a desena piruete și de a umple burduful clipei cu zgomote, socotite de mine complementare. Eu știam că nu pot spera mai mult decât isprava de a schița un acompaniament timid al întâmplărilor deasupra cărora își proiectase figura bunicul. Acum, după ce s-au scurs atâția ani de la trecerea lui în neființă, cred că am înțeles, în sfârșit, mesajul pe care încerca să mi-l transmită în acele momente, în care liniștea ocupa spațiile întinse dintre cuvintele pe care se îndura să mi le spună: ”Nu te grăbi, nepoate. Pentru om în fiecare zi a vieții lui este începutul lumii”.