Fericirea componentelor... 25 iulie 2009
"Nu va bazati pe mine daca vreti sa ridicati un templu inchinat fericirii". Pot sa va explic unde am esuat eu. Nu se poate spune ca nu am avut sanse. Dar, de cate ori au aparut, m-am speriat si m-am retras in cochilie. "Nu sunt pregatit pentru aceasta aventura. Mai am de rezolvat unele probleme, pentru a fi totul perfect" In timp ce eu ma minteam astfel, timpul se scurgea intr-o singura directie. Catre eternitatea inaccesibila omului. Izvoarele, care dadeau semne ca se vor intalni pentru a forma paraie aducatoare de viata, isi sapau albii divergente. Din motive circumstantiale, imi ziceam. Adica, asa a fost sa fie. Macar daca as fi avut intelepciunea sa raman aproape de izvoarele fiintei mele. Am fugit cat mai departe de ele, doar pentru a vedea cum este cand plutesti in necunoscut. Radacinile, ignorate cu spor de trufia tineretii, au inceput sa comploteze impotriva prezentului, odata cu instalarea deplinei maturitati. De aici incolo, isi face loc in constiinta omului o singura idee: nu poti fi fericit pe deplin decat daca inoti impotriva curentului. Ca sa faci acest lucru ai nevoie de libertate, la care ai renuntat, atunci cand ti-ai abandonat izvoarele. Acesta este spectacolul in care esti simultan actor si omul din sala. Nu mai ramane timp pentru fericire decat, poate, daca ai o sansa la un milion sa fii inteles cand plangi de bucurie ca te-ai intors printre ai tai, unii vii, altii reprezentati prin adanca tacere a mormintelor. O sansa la un milion sa poti respira fara a tulbura cantecul subteran al inimii. O sansa la un milion sa fii acceptat pentru ceea ce esti, nu pentru ceea ce ai fi putut fi in viziunea judecatorilor care pandesc si cantaresc lumea in functie de metabolismul gandurilor si aspiratiilor proprii. Daca ma voi mai naste odata, voi lua fructul fara sa mai stau pe ganduri. Cand nu voi mai avea ce manca, cand nu voi mai avea adapost, va trebui sa invat sa rezist ispitei de a trai "confortabil", salvandu-mi astfel singura mea avere substantiala: libertatea personala. Sistemele exista pentru a diminua libertatea componentelor. Componentele nu pot reclama libertatea absoluta in raport cu toate sistemele. Componentele trebuie sa invete sa renunte la exact atata libertate incat sa fie posibila iluzia fericirii personale, fara a tulbura falsele metempsihoze ale sistemelor.
|