Intoarcerea omului la matca 30 ianuarie 2009
Între beţia schimbării permanete şi bucuria de a te întâlni cu tine însuţi, lăsând toată lucrarea Creatorului în voia valurilor, strunite de Marile echilibre ale cosmosului, sufletul alege varianta a doua. Se agaţă disperat de ea. Uneori, fără a fi înţeles de cei împreună cu care a ales să-şi toarcă firul vieţii. Astfel, ajunge omul la singurătate. Neavând cui să împărtăşească nostalgia dupa vremurile de altădată. Fiecare om are urechi fine doar pentru propriile lui nostalgii. Pentru nostalgiile altora, cel mult auzul de complezenţă. Mi se pare firesc. Odată ce s-a născut în cultul iubirii pentru nemărginire, atunci doar în câmpiile ei pline de maci frumos coloraţi va muri, împăcat cu el însuşi şi cu vedeniile care i-au însoţit scurta călătorie pe cărările lumii. Restul frământărilor care dau nerv respiraţiei omului nu sunt decât încercări eşuate de a regăsi drumul sufletului către matca din care s-a desprins. Care să fie această matcă? Casa în care a văzut lumina zilei? Pântecele mamei? Împărăţia tutelată de sporovăiala monotonă a bunicilor? Crângul în care a văzut pentru prima dată mugurii salciei zâmbind razelor soarelui? Streaşina joasă a casei, unde îşi făceau rândunelele cuib? Sau locul acela, încă necunoscut, în care fiecare om speră să se întoarcă, dupa vizita neanunţată a păsării cu clonţ de rubin?
|