Un fel de scrisoare 31 ianuarie 2009
Dragă prietene, văzând tot timpul oamenii în jurul meu alergând după podoabe îndoielnice, începusem să cred că sunt un fel de oaie rătăcită. Căci, în sângele meu, nu mai există, demult, acea substanță, care îl ține treaz pe om pentru a vedea cum bogățiile lui trecătoare odrăslesc tot mai multă bogăție trecătoare. M-am vindecat, pot să spun, din senin. Acum respir, liniștit, chiar și atunci când în jurul meu, analiștii de carton ai prezentului văd numai convulsii și cataclisme. Când toate punțile mele cu lumea trecătoare sunt amenințate de învolburările înalte ale timpului, îmi întorc privirea către mine însumi. Acolo stă la pândă, credincios, cuvântul. Mai bine spus, ideea de cuvânt așteaptă să fie săltată pe ritmuri de respiratie. Prin cuvânt, precum bine spuneai, ne putem apăra și vindeca de toate relele lumii. Mai mult, aș zice, prin cuvânt ne putem ridica mult deasupra relelor. Zidul care îl desparte pe om de el însuși și de cei asemenea lui, poate fi, pur și simplu, pășit, dacă îi dăm cuvântului prilejul de a binecuvânta miracolul infinit al clipei. Zidul care îl desparte pe om de el însuși și de cei asemenea lui, poate fi privit de la înălțimea amețitoare a cuvintelor pornite pe urma gândului. Gândurile sunt mereu în mișcare și în căutare de spații largi de respirație. Pentru a ține pasul cu freamătul lor, cuvintele sunt silite, putem spune, la zbucium etern. Atunci când aripa invizibilă a gândurilor este prinsă în cleștele necruțător al cuvintelor, începutul se amestecă cu sfârșitul, și singurul lucru care mai contează este respirația lor înlănțuită. Eu nu m-am născut rob al cuvintelor. Dar am devenit, fără să vreau robul lor. Cât timp voi mai fi laolaltă cu mine însumi, sper să apuc ziua în care, prin felul în care le voi cerceta somnul, le voi câștiga respectul. Fără să tulbur, cu nimic, ordinea desăvârșită a universului.
|