Perspectiva captivitatii 21 Mai 2009
Sa fii trist? Sau poate doar ingandurat? Sa fii sobru? Sau, de ce nu, incarnarea veseliei?! Sa fii bun pana in panzele albe? Sau sa-ti condimentezi bunatatea cu o doza admisibila de rautate?... . Intr-un tarziu ne putem intreba: “Chiar este nevoie de cuvinte?” Vazand si auzind atatea, am inceput sa cred ca arta comunicarii a ramas mult in urma vremurilor. In loc sa comunicam esential, insistam pe redundanta. Fie ca dorim sa impunem altora un moft personal, fie ca militam pentru o idee aparent nobila, fie ca facem reclama unui produs, fie ca mintim de ingheata apele, folosim cuvintele. De cele mai multe ori, nu uzam de ele, ci abuzam. Plus ca sintaxa ne omoara. Arta de a vorbi corect cere sacrificii si mult exercitiu. A turui, dispretuind sintaxa, semantica si semiotica, este la moda printre trogloditii care au inundat mass-media de pretutindeni. Pauzele dintre cuvinte, atunci cand exista, sunt o dovada a faptului ca cel ce vorbeste isi alege cuvintele pentru a exprima cat mai clar si sugestiv o anumita idee. Aici e buba, ca sa ai idei, trebuie sa fii inzestrat cu un sambure de ratiune si cu brava curiozitate de a-l cultiva. Pentru a iesi din el un fel de pom al cunoasterii, in miniatura. Radeam de divinul Charlie Chaplin cand parodia era mecanizarii si automatizarii muncii. Parodiile lui, prilej doar de ras la vremea respectiva, aproape ca au devenit realitate. Dorinta de a ne inconjura cu tot felul de simboluri false ale puterii si maretiei, in acord cu goana intregii omeniri catre piscurile invizibile, dar mereu tentante, ale suprematiei. Piscuri locale, piscuri regionale, piscuri nationale, piscuri globale. Piscuri ale instrainarii omului de el insusi. Ca fenomen si ca esenta. Inca putin si vom ajunge sa fim si noi captivi, asemenea papagalilor. In cusca nevoilor, inventate de om in timpul exodului fara sfarsit din lumea care si-a iesit din tatani, incercand sa afle de unde vine si incotro ar trebui sa mearga.
|