Despre recursivitatea comuna a divagatiilor 5 mai 2009
Ma voi descatusa vorbind singur, fara grija de a mangaia cuvintele, oricum invizibile pentru cei mai multi dintre noi. Planeta ar fi plina de insomniaci daca fiecare om ar vedea cuvinte. Slava Domnului, cei mai multi dintre oameni sunt doar mancatori de cuvinte. Ma rog, nu as vrea sa bat campii, asa ca zic si eu, despre ce vorbesc daca tot am ajuns in acest stadiu? Despre oracaitul broastelor? Subiect gras, asociat in mintea mea cu felurite intamplari, petrecute in afara timpului. Adica in copilarie, perioada in care eu am senzatia ca am trait in afara timpului. Enorme avantajele unei astfel de perceptii. Nemurirea, Domnule, poate fi doar mimata. Nu exista nimic vesnic in univers. Nici macar lumea in care cuvantul dandana inseamna incurcatura sau cam asa ceva. Sau, mai degraba, sa vorbesc singur despre asemanarea dintre doua figuri geometrice. Daca este vorba despre doua triunghiuri este simplu. Ce ne facem, insa, daca este vorba despre mine la 20 si la 52 de ani. Exista vreo asemanare intre cele doua ipostaze? Observati, nu zic asemanare, ci vreo asemanare. Nu-i trebuie omului mare intelepciune sa dea de belea. Ii sta in fire. Pitagora credea ca sufletul omului este pur si nevinovat, fiind inchis in trup ca intr-un mormant. Nu cumva este invers, Domnule Pitagora? Sediul nelinistii esentiale a omului nu este in trup, ci in sufletul lui. Este si cazul meu in aceasta clipa. In loc sa dorm sau sa privesc in gol, cum ravneste trupul, dau ochii mintii peste cap, fara sa mai stiu motivul. Ori, mintea, in sensul de judecata, este sabia cea mai taioasa a spiritului. Capacitatea sufletului de a pluti pe deasupra intamplarilor este un exemplu fermecator de recursivitate, principial, infinita. Din fericire, trupul in care este intemnitat sufletul omului este, principial, un obiect perisabil. Astfel ca intentia sufletului de a divaga recursiv este gatuita sistematic de neputinta trupului de a-si pastra prospetimea varstei de aur.
|