Vin sarbatorile de iarna... 22 Decembrie 2009
Desi patina vremurilor de altadata abia mai poate fi deslusita in zborul fulgilor de nea, sufletul meu a ramas agatat de magia fara pereche a sarbatorilor de iarna. Nu am o explicatie coerenta a bucuriei clocotitoare cu care intampinam aceste sarbatori. Le doream, le traiam intens, as fi vrut sa dureze o vesnicie. Atmosfera se umplea de o emotie greu de fixat in cuvinte. Viata parea ca merge inainte, dar in realitate intorcea spatele monotoniei, sabloanelor, incordarii nefiresti, compromisurilor, marunte sau cu veleitati de istorie. Eu, ca individ, eram lasat sa trag adanc in piept aerul libertatii. Caci, pentru mine, sosirea sarbatorilor de iarna insemna, in primul rand, descoperirea, cu fiecare an, a unor noi trepte ale libertatii. Libertatea sufletului de a se raporta singular la traditiile indelung elaborate ale comunitatii. In mod ciudat, simteam ca traditiile abia mai respira sub talpa planificarii centralizate a fericirii. De aceea, ma agatam cu disperare de ramasitele traditiilor, ignorand toate normele de conduita pe care ni le propovaduiau dascalii, la scoala, mimand fara talent apartenenta la o lume care il renegase pe Dumnezeu. Taiatul porcului, ca spectacol, avea in injunghiere o uvertura la care nu puteam participa, dar ceea ce urma dupa ma acapara cu totul, uneori mai mult decat ar fi fost nevoie. Prima zi de Craciun era plina de culoare, chiar si atunci cand zapada nu reusea sa primeneasca ulita satului. Colindatul cu steaua, hora de dupa amiaza si mai apoi balul de peste noapte, toate acestea repetate trei zile la rand, pareau o intruchipare a vesniciei in seara de Mos Ajun si un motiv de tristete apasatoare in seara celei de-a treia zi a Craciunului. Rudele, cumetrii, vecinii stateau la taifas neingradit, condimentat cu un ibric de tuica fiarta si o farfurie de sorici gustos. Umblam nauc printre toate aceste obiceiuri minunate si multumeam, pe furis, lui Dumnezeu, pentru intelepciunea cu care a oranduit trecerea omului prin zapoarele timpului.
|