Infinitul mic 12 Decembrie 2010
Nu mai am putere sa urc dealul acela, care dupa fiecare ploaie parea mai frumos. Dealul, care ma ascundea de zarva lumii. Dealul, pe care as fi vrut sa am o biserica, numai pentru mine. O biserica mica, in care sa pot visa la oprirea timpului. El, Timpul, acest personaj care a inundat lucrarea mintii mele, prapadind-o irevocabil. Nu ma mai pot uita in ochii mamei mele. De unde sa-mi iau puterea de a urca dealul, care dupa fiecare ploaie parea mai frumos. Au murit stalpii pe care se sprijinea cerul copilariei mele. De prea multa vreme incerc sa le suplinesc lipsa, incropind tot felul de alti stalpi. Zadarnic. Clopotul nici unei biserici din lume nu va mai suna atat de trist in interioarele neintelese ale fiintei mele. Clopotul bisericii din satul meu, osandit de capriciile Timpului la pieire lenta. Macar de as mai apuca sa ingenunchiez pe dealul acela, plin de povesti cu fluturi, inviati dupa ploile de vara, plin de povesti a caror tarie refuza sa se piarda in inaltul nemarginit sau in adancul fara perspectiva al pamantului. Ciudat, mi-e dor de pamantul copilariei, ca de o plapuma in care sa ma afund, uitand de strambatatile care smintesc frumusetea inselatoare a orizontului. Nu sunt eu nici cerbul ranit de sageata vanatorului, si nici privighetoarea care a uitat cantecul fara de inceput si fara de sfarsit al tristetii. Eu sunt abia infinitul mic, pe care, ce-i drept, se sprijina marele infinit. Eu sunt umbra de care se impiedica unii dintre cei care au uitat de unde au pornit. Eu sunt singuratatea, care nu mai are timp sa astepte, veselindu-se, scurgerea neinteleasa a luminii catre asfintit.
|