Sara, catelusa care nu stia nimic despre scurgerea timpului. A facut pneumonie si nu a stiut sa-mi spuna decat in felul ei: gudurandu-se si scheunand mai mult ca de obicei. Unde mi-a fost capul, Doamne? Cand o sa uit privirea ei speriata si demnitatea cu care a incercat sa se tina pe picioare pana in ultima clipa? Derutat si bulversat de intamplare, cand am vazut-o sufland sange pe nari, am urcat-o in masina si am dus-o la un medic veterinar. L-am rugat sa o ajute cumva sa nu mai sufere atat. Dupa cateva injectii Sara a inceput sa se linisteasca. Nu-i mai curgea sange din nas. Am dus-o acasa, i-am pregatit un asternut si am lasat-o sa se odihneasca. Incepusem sa sper in vindecarea ei, ascultand-o cum respira, relativ regulat. Cand o mangaiam facea eforturi disperate sa dea semne de prietenie. Nu-i reusea decat un scancet, in care abia se mai simtea veselia ei de altadata. Linistea aparenta in care s-a scufundat Sara era inselatoare. Ea a fost, mai degraba, drumul catre cealalta dimensiune. S-a stins incet, ca o lumanare careia i s-a terminat ceara. A murit cu ochii deschisi in directia in care m-a vazut ultima data, tarziu dupa miezul noptii. Cand s-au intamplat toate acestea am fost, in sinea mea, suparat pe Dumnezeu. Cum il privesc eu acum pe Dumnezeu cand i-a harazit mamei mele exact destinul Sarei? Este drept, Dumnezeu a avut grija sa-mi lase o noapte intreaga, plina de lumini si umbre, in care i-am mangaiat fruntea obosita, mainile care nu o mai ascultau, spatele care parca ii luase foc. Tinea ochii deschisi, tusea si scuipa sange, inspaimantata. "Nu te speria si incearca sa te odihnesti" -ii spuneam eu cu vocea unui om plin de speranta, desi simteam mai mult ca niciodata unda de soc a necunoscutului. Nu stiu daca m-a ascultat pe mine sau i s-au terminat puterile. Dupa ora unu din noapte a adormit si a inceput sa respire cu o cadenta care, probabil, incerca sa compenseze un declin evident al activitatii plamanilor. Minune mare! Respira si dormea. Incepusem sa cred ca Dumnezeu mi-a ascultat rugamintea de a nu o chema, inca, la el. M-am inselat. Nu nevoia de somn ii ingreuna pleoapele. Sufletul ei se pregatea, infrigurat, de marea calatorie catre lumina infinitului. Cum puteam eu sa ma gandesc la aceasta posibilitate?! Eu, pamanteanul, o vroiam din nou pe prispa casei parintesti, multumita de lumina soarelui, de zarva pitigoilor si de sosirea neanuntata a fiului ei ratacitor. Sunt suparat pe Dumnezeu, oricare ar fi reactia lui. Si sunt trist pentru ca traiesc intr-o tara in care medicii nu au aflat inca despre faptul ca trupul unui om nu poate fi inteles daca nu i se cerceteaza increngaturile sufletesti. Doamne, cat de putine am invatat despre aceste increngaturi dupa atatea milenii de suferinta?!