Labirintul
isi deschide
brate lungi
si le intinde
pan' la cer
si pan' la soare.
Poate
astfel
fericirea
niciodata nu mai moare.
Vor mai fi
de buna seama
intuneric si lumina
dar tristetea va sa fie
limpede
si trecatoare.
Cu-n picior infipt
in lutul
raiului de primavara
si cu altul in capcana
adormirii peste veacuri
a luceferilor care
fruntile ne mangaiara
cand eram ca niste umbre
in frumoasa noastra tara.
Nu mai vrem
nici nemurirea
nici belsugul
nici stiinta,
vrem sa fim din nou
aproape
de gradina peste care
ploua zilnic cu sperante
si gandacii ies la soare
sa-si ingane neputinta.
Ooooo!
Nu pot sa am cuvinte
mai tacute,
mai intinse,
mai aproape de durerea
de a nu mai fi alaturi
de privirea ta parinte.
Merg
aiurea
pe razoare.
Cern
distantele
si timpul
tot mai singur
mi se pare.
Labirintul
isi deschide
brate lungi
si le intinde
pan' la cer
si pan' la soare.