Simt tot mai des
ca ne-a venit randul sa plecam
cu vaporul eternitatii
catre lumina-intuneric
de nicaieri.
Nu am cuvinte sa spun
cat de mult ma apasa
dorul de ceea ce nu am stiut sa fiu.
Mi-am asumat aceasta povara
de a fi neadormit
uitand de marile involburari
ale sufletului meu.
Pe multi i-am dezamagit
si cred ca sfarsitul
ma va gasi neimpacat cu ei
pentru ca nu am stiut niciodata sa spun:
"Iarta-ma mama,
iarta-ma tata,
iarta-ma prietene,
iarta-ma suflete pentru care am plans pe furis,
iarta-ma Creatorule pentru atat de putina mea stiinta
despre fericire!"
Aud apele schimbarii
curgand suparate in vechile albii.
Tot mai putini sunt cei
impreuna cu care
am crezut ca nu voi muri niciodata.