...Celui
chemat
de gura hulpavă a zării,
tocmai când numele lui
ajunsese
o parte din magma
de stil
și inform
a mirării.

Îți las,
amice,
trist zâmbind,
pe-o latură de drum,
țâșnind
din amintiri scăldate-n fum,
puținul
adunat de umbra mea
sub soare.

Un punct,
acesta este
doar un singur punct,
prin care trec
crailâcurile
beznei seculare.

Eu n-am știut,
și nici acum
nu cred că știu,
cum să ignor
mireasma lor
nemuritoare.

Hulitu-m-au,
pe mine,
viul,
mireni subțiri
și trupeși sfinți.

Pe mine,
cel ce n-a știut
decât
să plângă,
singur,
printre dinți.

Măcar
de-aș fi furat
icoane
din altare.

Să aibă îngerii motive
de preacurată
supărare

Câțiva,
puțini la număr,
mi-au strigat
că sunt
un soi anume,
de adaos,
de ordine
în câmp de haos.

M-au aburit.

Până și ei,
într-un final
de balamuc,
primordial
m-au părăsit.

“Din lan de grâu
ai răsărit.
În lan de grâu
vei fi zidit”.

Așa-mi spunea,
bunicul meu,
privind la ceasul
care ticăia,
în sine,
golit de vise,
vlăguit.

În zarea mută
el găsise
un pat
în care timpul vieții
părea să-i fie
nesfârșit.

Acum,
când mi-a venit
și mie
rândul,
să trec prin zare
trupul meu
și,
însuși,
nestatornic,
gândul,
aș vrea să dau uitării
nopțile de vară,
timpul,
soarele,
neliniștea,
pământul.

În locul lor
aș vrea să pun
tăcerea
milenară.

Arzând,
încet,
ca o făclie,
proptită-n stele
de credința mea,
afino,
echi,
unitară.