Spirala nabadaioasa a efemerului 2 aprilie 2009
De prea multe ori trec pe langa oameni fara sa le aud murmurul gandurilor. Daca pentru a fi inteles trebuie sa vorbesc pana ma dor falcile, atunci prefer sa fiu mut. Fara zarva care umbreste comunicarea oamenilor prin viu grai, fiecare om ar ajunge un mic filozof. “Mutulica, invata sa privesti in ochii oamenilor! La vorbit se pricep si gastele!”. Astfel ma tachina bunicul dinspre mama, vorbind rar, incet si cu un zambet care, se vedea clar, urma sa porneasca, in clipa urmatoare, catre alte zari. Caci, omului nu ii este dat sa se bucure de mangaierea continuitatii unei vieti linistite. Omul incepe fiecare zi, fiecare clipa, in aburi de spirala noua. Fragmentand, astfel, ceea ce este cu adevarat maret doar ca intreg: sufletul lui. Rasaritul, amurgul, devin astfel inceput si sfarsit, in loc sa fie doar niste secvente dintr-un spectacol al bucuriei. Sufletul omului are nevoie de lepadarea cusmei apasatoare a timpului. Sufletul omului nu poate fi mai presus de larma biruitoare a secundelor inventate de el? Se pare ca toata puterea de abstractizare a omului este asemenea unui bumerang. Ideile omului pot contribui la nemurirea lui din veac in veac sau il pot impinge in afara istoriei, vlaguindu-l, dezamagindu-l, ambitionandu-l in van. Unde gasim puterea de a rupe lantul dependentelor de natura trofica, la care ne-am inhamat din spirit de turma? In loc sa ne pregatim pentru a ne salva sufletele de la ratacirea in labirintul eternitatii, toata viata o risipim ridicand castele de nisip spre mangaierea vanitatilor care ne tin inlantuiti in spirala nabadaioasa a efemerului.
|