Sictir,
pana la os
si pana in stele.

Nimeni nu mai iese pe ulita
pentru a lua pulsul obstei
de sarbatori.

Batatorind pamantul
obosit de prelungile cutremurari
ale iernii,
cei care trec
in sus sau la vale
pe ulita,
par niste semne
pe harta
plina de arome necunoscute
a orientului.

Haiti!
Ei nu mai privesc
in zare
cu narile tuguiate.

“Ce mama dracului
li se intampla, oare?”-
isi asculta nedumerirea
vorbind,
fara el,
un batran obosit.

Nu au auzit niciodata
un pitpalac
trambitandu-si singuratatea.

Nu au luat niciodata
pulsul lastarilor
ingrijorati de murmurul
nestavilit al mugurilor.

Ca atare
ce motiv are avea ei
sa priveasca in zare
cu narile tuguiate?

Sau
poate ca s-a intamlat ceva
cu angrenajele
supersofisticate ale istoriei.
Iar ei
asteapta o viitura
sau ceva asemenea ei
rezemati de malul timpului
abia tragand cu coada ochiului
la efortul nedeslusit
pe care il fac moleculele
pentru a da rod
dupa chipul si asemanarea
celui care se ascunde
tocmai
in spatele universului.