Arta de a te supune bunăvoinței pământului 29 martie 2009
Primul meu castel a fost nucul de la vie. Asezat departe de ochiul dusmanilor, ascuns printre alte minunatii ale Domnului, nucul de la vie era, toamna, domeniul in care imi exercitam autoritatea fara nici o restrictie esentiala. Din cand in cand, eram tulburat in calitatea mea de suveran limitat, de vizitele neanuntate ale parintilor. Veniti sa vada cum se transforma boabele verzi ale strugurilor in minunatiile care pot schimba ritualul de hranire al omului, primitiv si precar, intr-un exercitiu cu multiple valente. La ce bun sa mai dezgrop povestea nucului copilariei mele? In sine, povestea nu are nimic care sa atraga atentia. Din clipa in care strugurii dadeau in parg, in fiecare dimineata porneam spre vie, sa imi exercit atributiile de paznic sezonier. Cat era ziua de lunga, vigilenta mea ocrotea via parinteasca de posibilele furtisaguri de peste zi. Trivial, pur si simplu trivial. Asa pare, privind din afara. De fapt, nu pazitul viei era motivul sarguintei cu care imi exercitam competentele de “Mare jandar”, cum imi zicea, mereu pusa pe sotii, bunica dinspre mama. Era pentru prima data in viata mea cand dorinta de a fi liber interfera natural cu exigentele creuzetului familial. Plecam de acasa, cu o fata de om trist, care isi asuma respectiva corvoada din constiinta. Indata ce treceam de ultimul gard, sangele incepea sa curga in vinele mele cu viteza luminii. Zambetul orizontului imi lumina chipul, devenind brusc omul cu o mie de fete: haiduc, cugetator, calator astral, voievod, arhitect, om oarecare, etc. Nu mai aveam nici grija mancatului, care avea coordonate precise cand eram integrat in activitatile obisnuite ale familiei. Atingeam perfectiunea. Ma hraneam cu aer. Nu stiam ce este oboseala fizica. Atunci cand doream sa trag un pui de somn, o faceam din rafinament. La umbra nucului, somnul era un motiv in plus de a realiza comuniunea cu lumea vasta a gandurilor, care erau asemenea fluturilor care invadeaza gradinile dupa o ploaie calda de vara. Nu exista nimic care sa poata inlocui, pe deplin, senzatia de putere pe care ti-o da prietenia cu darurile inofensive ale pamantului. Putem inalta castele din piatra sau beton, poduri frumos arcuite peste ape, ziduri chinezesti, baraje in calea apelor sau in calea timpului. Nimic nu se poate compara cu intelepciunea, care te poate birui, in cele din urma, daca inveti arta de a te supune bunavointei pamantului.
|