Fratele meu
era
altfel decat mine.
Avea in el
o lumina
care topea,
ca un laser imaginar,
gheata
care-si gasise culcus
in sufletul meu.
Ascultam
amandoi
cainii
plangand
si latrand la stele
noaptea tarziu.
Eu
ma simteam
inundat
de izvorul
ciudat
al tristetii.
El
planuia intamplari
in care
eu insumi eram
si zambeam
infinitului mare
al vietii.
Albul e alb
si negrul e negru
imi spunea el
iritat
cand ma vedea
scormonind
dupa alte culori,
pe la colturi de nori,
sau in povestile spuse
aproape
de plita fierbinte.
De ce te opresti?
Du-te
cu inima larg rasfirata
spre cele
ce-ti vin
clipa de clipa
in minte!
Era prea tarziu
cand i-am spus
scheunand
de durere,
pe fata si-n gand,
Fratele meu,
am imensa nevoie de tine.
Am sa fac
tot ce pot
mi-a raspuns,
obosit,
dar sa stii
ca in mine
o punte s-a rupt
si uitarea-si urzeste
lastarii in mine.
...Cand a plecat
am ramas
cu un gol
de speranta,
confuz si chircit,
eu
cel care stie sa taca
in sine
rastit.