Ce înseamnă să nu știm încotro mergem 18 februarie 2009
Tare îmi place să lenevesc. Nu în văzul lumii, cum fac nudiștii pe plajele lor speciale. Singur, pe malul unei ape curgătoare. Limpede și odihnitoare, ca un tors de pisică. Malul să fie țesut cu iarbă sălbatică. La doi pași de mal să fie un măr văratic, ale cărui podoabe, date în pârg să îmbie călătorii să le culeagă. Călători necunoscuți, care dau bună ziua cu plăcere și merg mai departe, ca să nu uite încotro au pornit. Ceva mai încolo de mal n-ar strica niște pâlcuri de cătină. Să aibă omul unde să se pitească, la o adică, în loc de toaletă ecologică. Malul să fie, de fapt, la baza unui deal. Pe creasta dealului să râdă în soare covoare nesfârșite de căpșuni, roșii și parfumate. Ceva ma jos de creastă, vitele să umble la păscut, într-o comuniune deplină, întreținută de plapuma de ierburi de tot soiul. Nimic care să amintească de gazonul englezesc. Totul să fie opera hazardului. Relieful regulat, neregularitățile reliefului, ciulinii, coada șoricelului, băltoacele în care broaștele împărățesc, melcii care s-au aciuiat la umbra salcâmilor răzleți, totul compune un tablou în care îți vine să lenevești la infinit. Terbilă terapie pentru suflet. Uiți de toate savantlâcurile, pe care industria de consum le-a inventat pentru a se autoregenera. Pe seama facultăților noastre de a ne zbuciuma, pentru a avea un acoperiș, ceva de mâncat și acces la tehnologii. Doar așa... ca să fim în rând cu lumea, ca să uităm de unde venim, ca să vedem ce înseamnă să nu știm încotro mergem.
|