Scufundarea particularului in universal 21 martie 2009
Ma lupt cu timpul, de cand am deschis ochii asupra lumii. Incercand sa ocolesc intunericul, care face parte din structura universului. Daruindu-ma piscurilor luminoase ale clipelor de sarbatoare, aparand brusc la orizontul inchipuirilor mele, golite, miraculos, de apasarea timpului, care curge continuu prin ele. Frumusetea timpului nu are legatura cu masurarea lui. Frumusetea timpului nu ar exista, daca umbrela vesniciei nu si-ar odihni incheieturile in alambicatele si mereu surprinzatoarele infatisari ale spatiului. De fapt, frumusetea timpului este o utopie. Exista doar bucuria de a face parte, liber de apasarea timpului, din murmurul lumii, aflat in cautare de noi intelesuri, discret, fara tunete si viituri, de parca lumea se opreste din mers, tocmai atunci cand pe coama dealurilor se simte plutind parfumul capsunilor si infloreste dansul brownian al fluturilor multicolori. Am pierdut mereu batalia cu timpul. De cate ori am simtit ca lumea se pregateste sa faca un popas in foisorul duhului meu, zgomotul lumii, a spulberat fara mila, minunata lucrare a scufundarii particularului in universal. Eu, particularul, ca sa nu zic inconfundabilul si sa par astfel un infumurat oarecare, ma scufund in universal si gasesc acolo arome, amintiri, intelesuri, conexiuni, izvoare, dezamagiri si tot felul de metrici, neobservate de alti vizitatori, parca asteptandu-ma pe mine sa le scutur de praful inmiresmat al vesniciei si sa masor cu ele dinamica acelei parti a vesniciei pe care mi-au daruit-o ursitele, cand ma pregateam de marea calatorie catre imaginar si prea putin inteleasa realitate.
|