De parca... 11 Martie 2011
In loc sa privim linistiti in zare, suntem siliti sa ne uitam in noi insine. De parca nu am sti raspunsul, ne tot intrebam: "Ce se intampla cu neamul acesta?...". In timp ce ne punem, ca niste roboti, aceasta intrebare, pretiosul timp al istoriei se risipeste. Stiu, senzatia ca faci parte dintr-un proces istoric, demn de letopisete, nu vine in fiecare zi. Si nici in fiecare epoca. Sufletul omului, insa, vibreaza inalt, fara sa stie clar de ce, abia atunci cand intelege ce se intampla cu el, ca ocean din care face parte nemijlocit. Oceanul infaptuirilor celor de un neam cu el. Chiar daca este nemuritor si mai presus de barierele inventate de om, sufletul are slabiciunile lui. Ii este greu, printre altele, sa uite zarva odihnitoare a casei parintesti sau bucuria de a vedea schimbarea in bine a ulitei natale, odata cu scurgerea lina a anotimpurilor. Nu sunt in masura sa inteleg posibila tristete a sufletului care a crescut infasurat in betoane. Stiu, insa, cat de plin este de energie pozitiva gandul care a crescut la umbra salcamilor, ai caror spini dadeau floare parfumata in luna mai, cerand, parca, iertare pentru scortosenia lor. Un carabus, un liliac, o cotofana, un porumbel, chiar si uliul care pandeste pasaretul voios din minunata curte, toate acestea fac mai mult decat nascocirile total neinspirate ale celor care, calcati in picioare de tavalugul nesimtirii, ne-au aruncat pentru un timp nedefinit in spatiile vaste ale sufletului care s-a ratacit de propria lui istorie.
|