Am fost un om slab 25 Martie 2013
Mamă, ar trebui să-mi fie rușine. Nu ți-am mai scris de mult. În fiecare zi îmi ziceam: "Am să-i scriu mâine, are timp să astepte, doar a rămas singură-singurică". Ce altceva mai înalt poate face omul rămas singur în imensa ogradă?! Decât, să aștepte un semn de la copiii lui. Unul, plecat prea curând către stele. Altul, încă viu, dar supărat, pe el însuși. Doamne, ce supărare îndelungată, dacă n-a mai știut, o vreme, nici măcar drumul către cuvinte! Eu însumi, mamă, am rămas singur. Singurătatea mea a devenit unicul refugiu în care adorm împăcat cu depărtările. Mi-e dor de palmele bătătorite ale tatălui meu, de el, pe de-a-ntregul, mi-e dor, dar, întodeauna am fost un catâr, m-am ținut dârz, și am început să-i uit, uneori, chiar și chipul. Doar în vis mai este real, deși niciodată nu are timp să aștepte până când pun mana pe el, să mă conving că este mai mult decât doar o umbră. Am primit nenumărate poveri de când nu ți-am mai scris. Gândul îmi zboară de mai multe ori pe zi până la streașina ta. Streașina de unde am văzut prima dată infinitul și am simțit adierea lui mângâindu-mi tâmplele, deschizându-mi puntea care trebuia să mă împace cu orizontul. Cred că ți-am mai spus, m-am rătăcit. Lumea peste care am dat este altfel decât mi-au promis chirlopanii, pitpalacii, colilia și strugurii a căror brumă o savuram, ocrotit de tine, toamna. Mi s-au albit tâmplele, mamă. Eu, cel care altădată mi-am dorit intens să mă rătăcesc pentru a avea de unde să mă întorc la matcă, deja am murit. Mi-au mai rămas cuvintele, teama de amintiri, neputința de a rupe lanțurile depărtării, toate acestea însemnând că am fost un om slab, pentru care rațiunea nu a știut să își înfigă eficient rădăcinile în inimă.
|