A murit plansul in mine 25 martie 2009
De multa vreme mi-e dor de fratele meu. A plecat, intr-o toamna, catre alte dimensiuni, luand cu el zambetul, singurul zambet pe care il acceptam fara sa ma intreb care este simbolistica lui. Nu era cu mult mai mare decat mine, dar ii placea sa isi intinda aripile deasupra mea, ocrotitor, dojenindu-ma pentru bajbaielile mele ancestrale, trecand in mare viteza peste nedumeririle mele de o viata, socotindu-le, raspicat, artificiale, lipsite de interes pentru o lume in care, daca ar avea colti de hiena, omul ar rupe halci din cei de o seama cu el, ba chiar si din stele, daca printr-un astfel de gest ar obtine un loc in una dintre stranele randuite in biserica eternitatii. Nu pot sa mi-l amintesc altfel decat viu. Cu putin timp inainte de a renunta la batalie, mai aveam putere sa ma uit doar pe furis in ochii lui. As fi vrut sa-i spun ceva memorabil, dar cuvintele mi se opreau in gat. Tot el a avut ultima replica, zicandu-mi: “Ce-i cu tine aici, Omule?...”. Era in carucior. Se intorcea de la una dintre procedurile care nu l-au ajutat cu nimic. Am smuls caruciorul din mana celui care il ducea ca pe un bolovan oarecare. Nu stiu ce s-a intamplat cu el. Dupa ce l-am adus in salon, s-a cufundat intr-o mutenie din care n-a mai iesit pana in ultima clipa. Se tot uita la mine. Se uita la toti cei care se perindau prin salon din diferite motive. “Am tras obloanele, Omule. Nu mai inteleg tot ce se intampla cu mine. As vrea sa merg sa ma odihnesc”. Fiinta lui se retrasese in ungherele ascunse ale mintii, de unde privea forfota inutila a lumii, cu suprema ingaduinta. A murit plansul in mine cand am fost anuntat ca sufletul lui a pornit in marea calatorie catre izvoarele eternitatii. Am scancit, singur in amfiteatru, ca un caine alungat de stapan pe ulita, pentru ca a savarsit o ticalosie impardonabila. De atunci nu mai sunt eu insumi. Stiu ca durerea mea era altfel decat durerea mamei mele, ramasa fara grai la capataiul lui in acea zi insorita de toamna. Pentru ce invata omul sa vorbeasca, daca in fata piruietelor neasteptate ale destinului nu-si mai gaseste cuvintele?!
|