Suprema intelepciune 24 ianuarie 2009
La ce bun să mai ținem socoteala timpului, dacă nu am învățat cum să luptăm împotriva urmărilor scurgerii lui în văgăunile eternității? Încă o întrebare fără un răspuns cuprinzător și exact. Încă o întrebare în raport cu care ființa noastră ar vrea să renunțe la rigoarea dogmelor și a paradigmelor. Pentru că sufletul care și-a făcut din cunoaștere singurul aliat în lupta cu necunoscutul nu-și poate găsi odihna. Cercetând ceea ce acum se află dincolo de înțelegerea noastră, cu ce sporim, oare, negrăita frumusete a universului? Nouă nu ne este dat să fim demiurgi, îmi trecea prin gând, ca o umbră neîmplinită, în copilărie. Darul de căpătâi al omului, în genere, este ascuns adânc în fiecare dintre noi. El iese la iveală ori de cate ori vărsăm o lacrimă, de bucurie sau de tristețe. Nestematele ascunse în tristețea noastră îl înalță pe om în fața Creatorului, tot atât de mult ca și sunetul cu o mie și una de fețe al bucuriei, care ne inundă sufletul când contemplăm murmurul îndepărtat al zărilor. Bunicul meu din partea mamei îmi zicea, fără să știe că îl ascult cu adevarat: "Detaliile, mormolocule, sunt pentru unii oameni mai importante decât o priveliste. De aici provine toată suferința lor". Era bătrân bunicul când îmi spune astfel de vorbe. Înțelesese, fără să știu cum, faptul că simpla lui prezență era pentru mine motiv de îndepărtare de logica necruțătoare a timpului. Prin intensitatea tăcerilor lui, vroia parcă să-mi spună: "Dacă nu-l pui la zid, nebăgându-l în seamă, timpul te poate răvăși, mormolocule". Nu mai avea vederea ascuțită de altadata, dar avea înțelepciunea de a privi spectacolul tern al lumii, cu întreaga lui ființă. Ajuns la o astfel de viziune asupra timpului, surâsul era suficient pentru a da strălucire absolută formelor neregulate ale spațiului, însuflețite de zborul haotic al fluturilor, zbor închinat, parcă, tuturor celor care au ajuns la suprema înțelepciune de a uita de scurgerea timpului.
|