Stanoaga lui Ilie Moromete 7 Iunie 2011
"Domnule, cine s-ar fi gandit vreodata, cand eram noi mai slabi la vedere, ca tara asta va ajunge atat de jos in raport cu ea insasi?" Nu mai avem timp sa privim sosirea cocorilor. Ideea de balci a murit abia dupa ce tara a fost smulsa din aburul socialismului. Oamenii se imbracau frumos, se adunau la un pahar de spumos sau vermut pe marginea santului si uitau de scurgerea scrasnita a timpului. Apoi, ca intr-un ceremonial a carui insemnatate nu putea fi uitata, intrau in hora si batatoreau iarba din spatele incapator al caminului cultural. Nu intelegeam zbuciumul flacailor si nici bucuria cu care fetele se lasau rasucite in fel si chip pe ritmurile tambalului lui Ion si mai nu stiu cum, acompaniat de arcusul lui Vasile Gogolea. Fireste, o ureche de om normal ar fi spus ca arcusul era acompaniat de tambal, ce Doamne iarta-ma! Dar eu aveam momentele mele de agatare de suvitele invizibile ale timpului. Mi se pusese pata pe tambal, ar zice astazi colindatorii de carton ai oraselor. De fapt, in mintea mea, hora era un miracol care ar fi trebuit sa dureze o vesnicie. O fierarie a lui Iocan in care vizitatorii intrau de buna voie si uitau de monotonia in care se acumula toata pasiunea pentru iluziile vandute in harmalaia balciului. Privirile adolescentilor se intalneau, pe furis, in amfiteatrele improvizate ale Sfantului Pantelimon. Pustit de tristetea inserarii, prabusit sub apasarea gandurilor mele complicate, cautand adapost la umbra inselatoare a singuratatii, adormeam imbatranit, invins, golit de proiecte de viitor, incepand sa inteleg ca Ilie Moromete a murit nu din cauza supararilor lui cu foncirea ci din cauza prapastiei care s-a cascat intre privirea lui interioara si intamplarile care curgeau ca o apa involburata tot mai aproape de intimitatea pe care mintea lui o injghebase dincolo si dincoace de faimoasa lui stanoaga.
|