Ochii mereu obositi ai mamei mele 15 Iunie 2011
Naivitate vizibila. Am incercat sa-mi ascund supararea pe Dumnezeu intorcand, formal, spatele amintirilor, recente sau mai vechi. Credeam ca in acest mod ma voi intari, pentru a parcurge, cu un minimum de energie, drumul ramas pana la despartirea de mine insumi. Fantana adanca a neimplinirilor si dezamagirilor a ajuns asemenea unei prapastii, care da ameteala sufletului obisnuit cu siguranta intinderilor calme. Perdeaua de fum a ocupatiilor zilnice nu poate aduce linistea la care viseaza, nemarturisit, sufletul meu obisnuit cu mangaierea neconditionata a firului de iarba. Puterea mea de a privi a evoluat de la bucuria de a savura detaliile punctuale la usurinta de a iscodi intelesurile transversale. Mare sfaraiala! Cine ma poate lamuri ca moartea mamei mele are un inteles metafizic? Am parcurs alaturi de ea un drum atat de lung, ma refer la cunoastere nu la scurgerea nesabuita a timpului, pentru a afla cat de vulnerabil sunt, din moment ce aproape ca mi-a murit in palma si eu nu am simtit acest lucru. Pentru ca asa este croita mintea omului: nu poate da un inteles fiabil sfarsitului, oricat de glorios ar fi acesta. Abia odata cu moartea mamei mele am inteles ce este singuratatea. Zarva nu este neaparat opusul singuratatii. In curtea casei parintesti a murit orice forma de zarva. Ea nu poate fi inlocuita de splendoarea nici unui castel medieval. Simplul fapt ca nu mai am pe cine intreba "Ia spune-mi, matale: ce mai face nea Raducan Stanciu?", mi se pare o nedreptate pentru care nu pot avea nici un dram de intelegere. Absolut nici un dram de intelegere. Stiu, inertia naturii este mai mare decat puterea mea de a uita. Buruienile vor inghiti intr-o buna zi gradina in care ani la rand asteptam primavara, pentru a ma intalni cu invierea mugurilor, a gazelor si a sangelui meu, care citea vibratiile pamantului, cu ajutorul talpilor dezgolite, pe furis de ochii mereu obositi ai mamei mele.
|