Noaptea de Inviere 18 aprilie 2009
Inchid ochii si las timpului ragaz sa-si ude fruntea cu aghiazma virtuala a nemuririi. Noaptea de Inviere din acest an va mai spala, inca odata, o parte din pacatele lumii. Destule isi vor intari, poate, domnia lor asupra sufletelor oamenilor, prea grabiti pentru a intelege frumusetea singuratatii, adica bucuria insului de a fi o parte nemaivazuta a lumii. Din atmosfera de altadata a Sarbatorii Pastelui mi-a ramas in suflet nevoia oamenilor, general consimtita, de curatenie si bunatate. Fetele obosite ale cunoscutilor imprumutau, pentru trei zile, culorile primaverii. De la evlavie la bucuria dansului si invers, intr-o armonie care dadea intelesuri noi iluziei de a fi mereu tanar. Pacea punea stapanire pe lume, potolea ravna gospodarilor, deschidea porti largi comunicarii fara patima, umplea vazduhul de misterul intalnirii omului cu el insusi. Noaptea de Inviere o petreceam amestecat printre cei de o seama cu mine, simuland cumintenia absoluta, dar neputand sa pun stavila dorintei de a fi, intr-o zi, un punct in jurul caruia vor roi fetele stiute si netiute ale adevarului. Am esuat? Am obtinut izbanzi de care sa pot fi multumit? Nu este datoria mea sa dau raspuns acestor intrebari. Stiu sigur, insa, ca batalia mea cu timpul a fost pierduta, cate putin, in fiecare Noapte de Inviere, pentru ca dorinta de a ajunge altundeva, altceva m-a indepartat de izvoarele simplitatii, omeniei si intelepciunii. Niciodata nu am fost mai plin de bucuria de a fi ca atunci cand, umbland singur pe dealuri, ma credeam in rai, printre pomii infloriti, murmurul satului devenind un reper la care ma gandeam in mare, ignorand stridentele, hiperbolizand fumul care lega hornurile obosite ale caselor de streasina binecuvantata a cerului.
|