Mor cuvinte…

Bâldâbâc 
și huștiuluc
aruncam în lac cochilii
de gasteropode albe
culese de Moș Tăgârță
zis și Nae Bașbuzuc
de pe pajiștea
perfectă
a lui nea Avram 
frizerul
cel cu prispa rezemată
de tăcerea unui nuc.

Pârghie
și mangealâc
lemn de fag cioplit cu barda
de bunicul
mare meșter 
din ținutul Carcalâc
și tăiat la clopsic
iarna
ca să-i facă
Doamnei Neaga
scară pentru podul casei
și la prispă parmalâc.

Acaret
și balabustă
își luase 
Stan flăcăul
pe furiș
un fel de șustă
să nu râdă
pe la colțuri 
gura lumii
c-așa-i omul
curios ca o mangustă.

Hacana
și mandravelă
cu mârțoaga lui 
gătită
trece pe la porți
țiganul
să ne-arate 
gramofonul
învârtind la manivelă.

Caloian
și paparudă
a secat 
fântâna-n ceruri
au ieșit la vaduri șerpii
vlăguită,
printre pietre
curge gârla
prin nisip și iarbă crudă.

Aferim
și besactea
puradeii lui Nea Stere
dorm 
sub salcia pletoasă
iar zlătarul 
la șosea
face tuciuri
spoi-tingiri și mii de planuri
cum să-și dreagă 
coviltirul stând la umbră
cu muierea lui 
smolită
ca o gură de cișmea.

Dandana
și balamuc
a murit în zori
femeia
lui nea Miclea
zis Ciubuc
bate clopotul în dungă
aferim și huștiuluc
mor cuvinte
mor și oameni
nu rezistă mult 
laleaua
rătăcită sub un nuc.

VALSUL IMPREVIZIBIL AL NECUNOSCUTULUI

Pentru a zbura
am nevoie 
de un număr redus de cuvinte
mamă
tată
adevăr
surâs
tristețe
orizont
la care se adaugă
valsul imprevizibil al necunoscutului
întâlnit
la început
sub formă de minereu
multicolor
opac 
sau pur și simplu invizibil
separat de rugina
acumulată pe culoarele eternității
obligat să ia forma unor concepte
bietul necunoscut
ajuns 
în fața oglinzilor adevărului absolut
purtând 
supus 
măștile improvizate ale conceptelor
nu se mai recunoaște
de aceea apar marile turbulențe
în univers
în rest
oamenii sunt fericiți
uneori vorbesc despre Dumnezeu
timpul trece
viitorul nu mai prezintă cine știe ce interes
iar umbrele trecutului
apasă
insistent 
aripile gândului
mereu deschise
către o formă 
alambicată
de infinit.

RUGĂCIUNE

Trezindu-se
brusc 
în lumina zilei
ce lumină
un fel de rai
pentru el
sau pentru ea
a făcut ochii mari
deși erau mici 
și aveau încă forma întunericului 
intrauterin
la ce bun să-i ții deschiși
dacă mama are grijă 
de hrana
și de somnul tău
uneori îți cântă
alteori se jelește
impersonal
făcând trandafirii și codobaturile
să plângă
măi copile
ține minte 
ce se întâmplă acum cu tine
nu te mai zvârcoli
fără rost
las-o pentru o clipă
în brațele somnului
se va trezi singură din visul 
în care era pe altă planetă
și văzându-te
va spune
aici eram
doarme somn limpede pruncul meu
nu-mi lipsește nimic
mulțumesc părinților mei
încă vii
neînsemnată cum sunt
am adus pe lume acest duh
în miniatură
ferească-se de mine cât mai mult
clipa
când voi pleca
pe drumul acela apăsător
doar pentru că este pietruit
cu diamante înfășurate 
în necunoscut! 

ADIEREA TINEREȚII

La oborul lui Marin
oile 
spre seară vin.

Toate plâng
când urcă dealul
căci le cântă Nicolae
cu cimpoiul și cavalul!

Nu e om ca Nicolae
cântă
zările înmoaie.

Și de-i musai
el înjură
parc-ar coborî din ceruri
îngerii pe bătătură.

Doamne
de s-ar îndura
Ăl de Sus de turma mea!

Să-mi trimită ajutoare
dinspre răsărit de soare!

Și-o muiere
muncitoare,
de dincolo de izvoare!

Dimineața
când se scoală 
să fugim voiși prin rouă
lepădându-ne de boală
iar când bezna umple satul
să vorbim cu luna nouă.

La o zi de sărbătoare
să jucăm desculți în vie
până soarele ajunge
la popasul de chindie.

Adierea tinereții
să nu moară niciodată.

Nicolae și Maria.
Două inimi care zboară
peste lumea lor uitată. 

AȘ FI TRIST DAR NU SE POATE

Află dar că timpul trece
prin plămânul lumii
rece.
El nu este
născocire
ce miroase a poveste.
Stau pe-o laviță-n cerdac
și văd chipuri
apărute din alt veac.
Gârboviți sau lumânare
parcă
sunt atrași de zare!
Domnilor priviți cum clipa
a dat mugur unde moartea
și-a întins cândva aripa.
Aș fi trist dar nu se poate
timpul trece și surâsul
moare de singurătate.
Multe gânduri fără rost
se-adunară și-mi albiră
zile tainice de post.
Nu era nimic sub soare
să nu-mi taie o potecă
către clipa trecătoare.
Vai de mine și de voi
viața este o plimbare
către viața de apoi?!

AMINTIRI DIN RAI

Am trecut pe lângă rai
eram țânc
sărac și mut
nici călugăr
și nici crai
nu am fost 
și nici n-am vrut.

Undeva adânc în mai
ce frumoși erau salcâmii
plini de flori
și de albine
un adevărat alai
de miresme care urcă 
înspre cer în serpentine.

În fundal părinții mei
mă uitam
uimit
la ei
se mișcau ca niște oameni
care sunt 
și robi și zei.

Undeva pierdut în zare
zdroncănit
de mori și care
mai un chiot
mai o vorbă
despre cum la o adică
trece timpul și nu doare.

Aș fi vrut să am putere
să opresc
din mers 
volantul
care scoate răsăritul
când mai vesel când mai trist
din apusuri efemere.


Mai ia la urmă…

Mai ia și tu
un deal în spate
și du-l aiurea
la câmpie
să vadă cei ce simt
în pripă
cum printre firele de iarbă
răsar
idile parfumate.

Mai ia pe umăr
o fântână 
cu ghizduri
grele și tocite
și când ajungi cu ea
pe lună
să nu te temi
și nu uita
îl ai pe Dumnezeu 
mereu în mână.

Mai ia cu tine
un apus
în care cântă pitpalacul
rămâi cu el
ca interpus
pe calea către dimineața
cu rouă limpede
sub vraja
poveștilor ce ți s-au spus.

Mai ia la urmă
o privighetoare
și-un crâng de tei
anume pentru ea
cu trilul ei
călătoria ta spre soare
va fi un vis
în care te vei regăsi
cu un preaplin
de încântare.


 









 

Paradisul improvizat al universului

Am început să vorbesc 
cam mult
am uitat cât de igenic este 
să vreau să ascult
având doar privirea 
liberă să zburde 
pe chipurile nepereche
ale oamenilor
și pe cocoașele blânde 
ale poienilor
parcă le aud chemându-mă
nătăflețule 
vino să dormi
în parfum de coada șoricelului
habar nu ai
cum pot lucra pentru tine
invizibilele forțe
care țin lumea în mișcare
te-ai ramolit
visezi tot mai puțin
ești dependent de amintiri
prezentul
ce să mai vorbim de prezent
a rămas fără stâlpii credințelor de altădată
niciodată perfecte
dar fără ele
încotro vor să ne ducă
mega oportuniștii
universului acesta
geopolitic
germinat de țărâna obosită a acestui mileniu
heteroclit
să ne oprim așadar
din împroșcarea omenirii cu vorbe
fără început 
și fără sfârșit
nu știu de ce mi-am amintit 
liniștea 
și de ce nu temerile 
pe care poate că le are vulturul
când zboară fără busolă
după siestă
ca și când ar vrea să-mi spună
eu
după fiecare luptă 
cu necunoscutul
mă las purtat 
de mângâierea vântului
și acela este momentul în care
îmi amintesc 
de vorbele dintâi ale Creatorului
toți sunteți una
și una sunteți toți
în paradisul improvizat
al universului.

CIOARA

Auzi,
Doamne,
cum răsună
gândul meu
umblând pe lună?

Întrebam,
nu dam cu parul.
Stau ca prostul 
pe un scaun
și-mi înec 
în vorbe goale
neputința și amarul.

Multă vreme
m-am visat
demiurg de spiță rară,
de aceea,
clar să fie,
am plecat de bunăvoie
dintr-un sat.

Nu am vrut-o
explicit,
dar plecatul meu
aiurea
m-a umplut de nostalgia
altui fel de asfințit.

Să mai pot,
nespovedit,
să primesc un fulg de nea
în căușul minții mele
iar pe stâlpul fânăriei
să aud un croncănit.

Ce i-o fi trecut
prin minte,
biata cioară
se oprise,
cu luare de aminte,
să mă vadă 
de aproape
zgribulit.

Am uitat
ce-am vrut să spun.
S-a dus vremea,
cam prea iute.
Nu am fost 
destul de bun.

Ce-ai crezut,
îmi zise cioara,
cercetând substanța zării,
că te paște nemurirea
chinuindu-te să afli
de ce latră
câinii seara?


 

Geamgiul

Senin
întins și cenușiu
dar îl simțeam că este viu

Avea surâsul
castaniu
și pas săltat de bidiviu

Vedea în vise
căprioare
cu ochi în care timpul moare

Adesea 
mare cusurgiu
el adormea noaptea târziu

Trecea 
cu pasul pirpiriu
spre universul lui chefliu

Un pisc scobit 
încet în zare
de teama lui de resemnare

Părea căuș
cam ruginiu
la o fântână-ntr-un pustiu

Veneau drumeți
în pas zglobiu
să bea din el argintul viu

Dar a venit
o ploaie mare
și a rămas din el o floare

Gherghini și urme 
de pustiu
pe urma lui de moftangiu

A dispărut
diamantiu
în ceața altui veac sălciu

Eu îl aștept
să-și târe pașii
pe ulița copilăriei
ce l-a-ntâlnit pe un geamgiu. 

Cum adoarme-n zări văpaia

În șareta ei glumeață
printre plopii resemnării
a trecut o dimineață

avea părul lung bălai
și în păr șuvoi de raze
adierea lor de rai

m-a făcut să dau uitării
toată zarva rătăcirii
gândului în slujba zării

felurite ipostaze
îmi hurducă ochi și vise
mult deșert puține oaze

m-am oprit la poarta firii
respirând ce se mai poate
și bând zațul nemuririi

cu parfum de stele stinse
între mine și Cuvântul
ce adesea plânsu-mi-se

sunt nimic și sunt de toate
subjugat de hărmălaia
miliardelor de șoapte

te-ai trezit să-ți ari pământul
ai venit bătrân acasă
lepădând-ți legământul

de-a ajunge-n Himalaia
să privești măcar o clipă
cum adoarme-n zări văpaia...











Visul

Mai acum 
o săptămână
am visat că sunt pe Lună
eram obosit 
se pare
de distanța mult prea mare
dintre satul meu cu dealuri
și străina ce veghează 
ale adormirii maluri
prin nisipul 
cam prea fin
pentru ochiul meu senin
îmi târam picioarele
foarte iute soarele
din nisip țâșneau de toate
aur 
ceasuri 
mărci selecte 
uneori și diamante
eram singur 
și în zare
doar o ceață 
și un fel de vânt 
ce toarce
din fuiorul ei răcoare
mare întâmplare mare
nu știam de ce mă doare
rațiunea 
când nisipul colcăia de chihlimbare
ea săraca studiase 
înaintea mea 
contextul
și-a dedus că nu se poate 
invoca din nou pretextul
că am fost răpit
în fine
ziua în amiaza mare
de pe ulița în care
eram singur 
dojenindu-mi 
mintea 
ce dorea să zboare
ca urmare 
ajunsesem 
zdrențuit
în acest tărâm pierit
am ajuns 
dar n-ar strica
dacă totuși aș afla
cum de ce și mai ales
sunt aievea eu pe Lună
sau m-am rătăcit de matcă
de prea mult consum de stres
deodată om cu chipul 
luminat și fără glas
apăru plutind din ceață
se opri 
privind prin mine
și-mi transmise 
telepatic
c-a venit cu gânduri bune
și cu poftă de taifas
căci în centrul de putere
unde timpul nu există
toți s-au ferecat în case
super mega unduioase
și privesc 
dormind 
gâlceava gândurilor năzuroase
ce cutreieră pământul
însuși Dumnezeu săracul
îmi dăduse întâlnire
să mă-ntrebe cum îmi merge
cu Măria Sa Cuvântul
a căzut cerul pe mine
am simțit că mă evapor
asurzit de avalanșa 
de interogări divine
ei ia spune cum mai merge
evoluția pe Terra
tot războaie
tot hoție
tot minciună și suspine
eu v-am învățat de bine
Însuși Fiul Meu pe cruce
s-a rugat plângând de Mine
să amân apocalipsa
până când sătul de Sine
omul pocăi-su-mi-sa
te-am chemat
îmi vine greu
ce folos că-s Dumnezeu
să te-ntreb
de ce-ai plecat
către locuri reci și false
fără să mă fi-ntrebat
după tine mulți pieiră
când văzură cum se schimbă
toate rosturile-n sat
știu Atotputernice
dar ce pot să fac
tot omul 
se visează împărat
sunt mai slab decât mi-e voia
și mai iute ca muștarul
când mă zgândără nevoia
toată lumea Te-a uitat
nimeni nu se mai închină
la intrarea
sau ieșirea dintr-un sat
toți sunt singuri
au palate
dar izvorul bucuriei 
pentru fiecare clipă
le-a secat
Adevărul 
greu de dus
unde l-a dorit Iisus
eu aș vrea
dar nu mai pot
nu există zi în care
să nu am o supărare
deși știu că toate-s date
omului să se întoarcă
cu smerenia mai tare
la ieșirea din strâmtoare
dacă tot ne-am întâlnit
vreau să-ți spun ce dor îmi este
de puterea mea de-a trece
printre clipe nesmintit
și să știi că eu pe Tine
benevol
nu Te-am hulit
măi copile
nu există rai niciunde
dacă omul nu se-ntreabă 
când se uită în oglindă
cum de încă n-am murit!



 



 

Umbra

Cine știe ce visează
cel mai singur om din lume
în chilia lui pe care
nici păienjeni n-o curtează.

Pat din scândură de brad
cât să stai în el pe fugă
cu tavanul alb în pantă
visele adevărate se lovesc de el și cad.

Soba mică muruită
arde lemnul și-l descântă
lemn adus în timpul verii în spinarea ta tăcută
și topit cu resemnare sub a sărăciei plită.

Pe peretele cu soba o icoană s-a ivit
îmbrăcată în tristețea zâmbetului celui care 
o dezmiardă când se roagă 
pentru clipa care încă n-a venit.

Ușa mică și-o fereastră cât să vezi prin ea apusul
lungi sunt zilele de vară
și amiezile în care soarele topește-n tine
amintiri din vremea-n care îți dădeai cu presupusul.

Nevăzut, cel mult o umbră pentru cei ce te-au rănit
eu vedeam în tine cerul
zâna zorilor și gândul care nu mai știe drumul
către cel ce l-a rostit.

Oare cineva acolo?…



Vii și porumbiști
stinghere
o cărare șerpuită
parcă sunt
din alte ere
plină de absența zării
e privirea lui
tăcută
să-l întreb
de unde vine
mi-e târșală
tot nisipul din Sahara
a intrat
în el și-n mine
ne privim
ca niște dealuri
defrișate de suspine
fir-ar verdele să fie
veșniciei temelie
căci uscat
surâsul moare
când pornește la plimbare
eu i-am spus 
în gând
bădie
cât mai suntem
nu se știe
dar privirea lui
intensă
m-a făcut să tac
tăcere
polimorfică
imensă
măi
nu știu de ce sunt
oare
martor la atâta ură
când ideea
cea mai pură
are rădăcini în soare
iată
apa cum își taie
drum în formă de copaie
prin pământul
care rabdă
lacrimi
zarvă
rugăciune
când primește-n el cuvântul
n-are sens
ajuns pe creasta
evoluției
știută
el să fie
prost 
și leneș ca o plută
da
nu-i glumă
vișinul a dat în floare
oare cineva
acolo
a făcut o resetare?

Timpul

Poate că timpul
este reper absolut
pentru cei care
aleargă,
mereu,
după umbra lucrurilor
fără însemnătate.
Nu și pentru cei
care trec, 
într-o singură zi,
de la portanța
pe care le-o dau
unduirile parfumate ale răsăritului
la plumbul adus de deznădejde
în oasele lor,
mereu 
la granița dintre vis și realitate.
Ușor ca fulgul
este timpul copilăriei.
Neîndurător ca trăsnetul
este plumbul amintirilor
de care ne ciocnim în vis.
Amintiri despre locuri
în care ne rătăcim
amăgindu-ne că suntem acasă.
Amintiri
despre căderea miraculoasă
a trupului nostru în gol,
aterizând lin
pe pajiștile cenușii 
ale necunoscutului.
Tot ceea ce îl face pe om fericit
se află în el.
Trebuie doar 
să deschidă ochii
și să lase
pulberea fină a eternității
să dea rod,
de o clipă,
în sufletul lui
chinuit de întrebări.